Al doilea fel de împărtăşire şi unire cu Dumnezeu, după împărtăşirea tainică cu Trupul şi Sângele Domnului, se poate face prin rugăciunea lui Iisus, care se face cu mintea în inimă, rostind cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea făcută cu mintea în inimă uneşte sufletul nostru cu Hristos şi cu Tatăl, deoarece singura uşă ce duce la Dumnezeu Tatăl este Hristos, după cum El Însuşi spune: Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine (Ioan 14, 11).

Rugăciunea inimii dă libertatea Duhului lui Dumnezeu să lucreze asupra inimii noastre şi astfel, prin unirea sufletului nostru cu Duhul Sfânt, ne facem un singur duh; căci cel ce se întoarce cu mintea în inimă şi cu mare iubire de Dumnezeu, cu mare fierbinţeală şi umilinţă înalţă din adâncul inimii sale rugăciune neîncetată către Bunul Dumnezeu, se aseamănă cu o mireasă care iubeşte foarte mult pe mirele său şi nu voieşte nicidecum să se despartă de el. Tot astfel şi sufletul care s-a aprins de dragostea Mirelui şi s-a unit prin rugăciunea inimii cu Hristos, a ajuns să se facă un singur duh cu El (I Corinteni 6, 17). Cel care se roagă neîncetat cu mintea în inimă rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în el, aducând prin El multă roadă duhovnicească.

Sfântul Nicodim Aghioritul, scriind despre acest al doilea chip de împărtăşire pe calea rugăciunii gânditoare a inimii, zice: „Chiar dacă nu putem primi tainic, prin Preacuratele Taine, pe Domnul nostru Iisus Hristos decât o dată pe zi, însă duhovniceşte şi mai ales gânditor putem să-L primim în tot ceasul şi în fiecare minut, mai ales prin acea dumnezeiască rugăciune gânditoare”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Inviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 283-284)