După primirea schimei monahale, părintele Gherasim şi-a înmulţit nevoinţa. Repeta zilnic Psaltirea şi cele şapte laude pe care le ştia pe de rost, iar noaptea făcea sute de metanii cu rugăciunea lui Iisus. Era un suflet foarte nevoitor, tainic şi avea mare evlavie către Maica Domnului. Vorbea puţin şi avea darul lacrimilor.

Părintele Gherasim purta cu sine întotdeauna icoana Maicii Domnului. O învelea într-un şervet curat, o punea în traistă, alături de Vieţile Sfinţilor şi pleca cu oile la păscut. În pădure, agăţa icoana în trunchiul unui fag, citea Acatistul Bunei Vestiri şi făcea metanii. 

Odată, pe când se ruga, a început a plânge cu voce tare înaintea icoanei Maicii Domnului. Trecând pe acolo, un pădurar l-a întrebat: 

‒ Ce ţi s-a întâmplat, părinte, de plângi aşa? 

‒ M-am lovit la un picior.

 ‒ Lasă, frate, că o să-ţi treacă! 

‒ Să dea Dumnezeu să-mi treacă!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 525)