Pe lângă furtunile de gând, pe lângă confruntările negative, am avut însă şi nişte bucurii pentru care eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta în înţelesul că, mergând la şcoală şi zicând rugăciunea aceasta, aveam aşa o bucurie de mare încât mi se părea că mă ridică cineva pe sus. Bineînţeles, nu mă ridica nimeni pe sus, era o impresie a mea născută din plinătatea bucuriei.

Când zicem rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” întins, adică nu de două, trei ori, ci vreme mai îndelungată, de pildă o jumătate de oră, începem să răscolim înăuntru nişte negative care sunt realităţi necunoscute pentru noi. Apar din subconştient şi inconştient în conştientul nostru. Lucrul acesta s-a întâmplat şi cu mine. Însă norocul meu de la Dumnezeu a fost că nu l-am pus în legătură cu rugăciunea, că poate dacă procedam aşa renunţam la ea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că rugăciunea de toată vremea este rugăciunea aceea, când mintea este atârnătoare de Dumnezeu. Un frate oarecare l-a întrebat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul cum putea Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea de făcut, de propovăduit, de purtat grija Bisericilor, cum putea să se roage neîncetat? Şi atunci, Sfântul Maxim Mărturisitorul – citiţi în Filocalie în volumul II, în „Cuvântul ascetic al Sfântului Maxim Mărturisitorul” – răspunde fratelui că rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea atârnătoare de Dumnezeu, a nădăjdui în El şi a crede în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Deci ajungem la o stare de rugăciune.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 132-133)