Pentru omul contemporan tot mai agitat şi pen­tru viaţa sa tot mai zbuciumată, rugăciunea este asemenea unui colac de salvare, este catargul pe care se urcă în încercarea sa disperată de a-şi salva viaţa. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi au comparat viaţa cu o călătorie pe o mare tot mai frământată, cu valuri tot mai înalte şi mai periculoase. Omul lipsit de rugăciune este asemenea unui naufragiat aruncat peste bord de un val înspăimântător, în plină furtună, şi care, în disperarea sa, în lupta sa între viaţă şi moarte, încearcă să se agăţe de ceva, în timp ca marea, tot mai tumultuoasă, caută să îl scufunde în hăurile ei. În încercarea sa şi în întu­nericul nopţii, naufragiatul prinde în braţele sale un lucru ale cărui aspect şi formă nu le poate dis­tinge în dramatismul acelor momente şi se agaţă disperat, strângând la piept, cu ultimele sale puteri, acel „ceva”. Pentru că ţărmul nu este prea departe, valurile îl duc plutind spre mal. Într-un târziu, când, sleit de puterile sale, se trezeşte, se descoperă ţinând încă cu disperare la pieptul său lucrul care l-a salvat. Deschizându-şi ochii, îi vede conturul şi îi distinge forma şi realizează că, de fapt, era un colac, ce căzuse odată cu el în mare. Pe el, îi poate citi acum clar numele: RUGĂCIUNE.

(Preot prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 127-128)