Ochii i se umezeau părintelui, de câte ori povestea unul dintre examenele vieții sale. Într-o vară secetoasă, pe când încerca să-i explice unui om adevărurile de credință, răzvrătitul i-a răspuns sec: „Părinte, să aduci ploaia!”. O provocare? O ispită?

A doua zi, părintele a scos în curtea bisericii icoanele și a citit rugăciunile pentru ploaie. Dogoarea era insuportabilă, iar sătenilor le lipsea optimismul. Sau credința. Pe cer nu se arata niciun semn. Cu toate acestea, după nici două ore, un nor mic s-a așezat peste soare și a făcut puțină umbră. În timpul care a urmat, umbra a acoperit tot soarele și cerul, bucată cu bucată. Se simțea răcoarea și… minune! A început ploaia! O ploaie mult așteptată, o ploaie bogată. O ploaie care nu a venit doar în acel loc, ci și în satele învecinate.

Aceasta este o frântură din viața unui preot simplu, care se odihnește acum la umbra unei mici mănăstiri. Toată viața a avut o vorbă pe care o spunea aproape obsesiv ucenicilor teologi: „Domnule, preotul este proroc! Are putere de proroc!”. De multe ori, nu înțelegeam ce voia să ne transmită părintele. Și, totuși, când ne-a povestit experiența rugăciunii pentru ploaie, am găsit legătura cu Ilie Tesviteanul, cel care a „încuiat” și apoi a „descuiat” cerul,  după trei ani și șase luni.

Bunica Maria are aproape 80 de ani și am găsit-o plângând. Venea din grădină. „Am rupt de trei ori astăzi coada la sapă. E nenorocire cu noi anul ăsta. Păcatele noastre și mila lui Dumnezeu… poate S-a îndura de copii!”…

Daniel este student la Arhitectură și, după cursuri, și-a programat o întâlnire cu prietenii într-una dintre zonele de agrement ale orașului „Poate nu va ploua. Termin sesiunea și plec la mare. Aș vrea să fie frumos…”

Seceta – o realitate constatată

Toate cele trei situații sunt realități ale zilelor noastre. Seceta, un fenomen meteorologic, este trăită diferit, de fiecare în parte. Pentru omul de la țară, care depinde de rodul pământului, ploaia este viață. De cele mai multe ori, pentru cei de la oraș, atunci când plouă se aude că „afară este vreme rea”. De ce? Pentru că ei au hipermarket-ul la dispoziție. Însă, prea puțini se gândesc la aspectele pe care seceta prelungită le poate avea și pentru cei din realitatea urbană. Trăim cu toții greutatea nădușelii, atunci când betonul se încinge și aerul frige la propriu… Cu toate acestea, căutăm „mângâierea” aerului condiționat.

Dincolo de diferența rural/ urban, și pentru unii, și pentru alții seceta este o realitate cruntă. Arșița a crăpat pământul și a lăsat plantele uscate pe câmp. În multe zone, recoltele sunt compromise. Mai mult, specialiștii au demonstrat că seceta prelungită trage după sine seceta hidrogeologică – scăderea substanțială a nivelului pânzei de ape freatică, rezervorul de apă subterană. Așa s-a întâmplat în Etiopia, între anii 1984-1985. Opt milioane de oameni din nordul țării au fost afectați de foamete, murind peste un milion. Din cauza acestei catastrofe, Etiopia este cunoscută până astăzi în lume, ca fiind „țara foamei”.

Cu toții știm să dăm cifre sau statistici, să constatăm o stare de fapt… dar soluții găsim mai puțini. Da, un sistem performant de irigații poate rezolva multe, dar nu luăm în calcul că există posibilitatea că sofisticatul sistem să nu aibă ce distribui. Sistemul de irigații nu „naște” apa! Dar, oare cine „naște” ploaia?

CINE aduce ploaia?

Cunoscutul Iov din Sfânta Scriptură, în urmă cu mii de ani, se întreba retoric dacă „ploaia are tată”: „Domnul a răspuns lui Iov, din mijlocul furtunii și a zis: Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război? Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit? Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum tunetului, ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească? Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă? Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă? Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer? Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!” (Iov 38, 22-30)

După mii de ani, în anul 2013, deci în plină epocă științifică, Water Science and Engineering afirma că, până în prezent, „nu se cunoaşte pe deplin mecanismul formării picăturilor de ploaie”. Afirmația științei, nu a teologiei! Cu toate acestea, mare parte a presei românești a scris despre procesiunile Bisericii organizate în aceste zile ca fiind „întoarcerea în Evul Mediu”. Așa să fie?

„Tot poporul pleacă genunchii și capetele”

Tot demersul științei încetează, când lipsa apei se face simțită. Și, atunci, parcă ne amintim că, într-un colț al sufletului, am crezut odată în Dumnezeu. Dar, au venit bunăstarea, binele, fericirea dată de confortul propriu, iar Dumnezeu a rămas în spate… Însă, când pământul crapă la propriu, ne întoarcem în genunchi… căci Dumnezeu este Cel care „face să răsară soarele Său şi peste cei răi, şi peste cei buni şi face să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45).

Se naște întrebarea logică, pentru omul care în toate caută o explicație: are Dumnezeu nevoie  ca noi să-L rugăm, și apoi El să ne trimită ploaia? O ține așa, ascunsă, doar pentru El? Care este, totuși, sensul acelor rugăciuni în care creștinii cu mâinile bătătorite de muncă și cu fața arsă de soare își însoțesc preotul, purtând sfintele icoane?

„Tot poporul pleacă genunchii și capetele și însuși arhiereul sau preotul, plecându-și genunchii, cu pătrundere și inimă umilită, citește rugăciunile… Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru (…) treci cu vedere greșelile noastre și trimite ploile tale peste locurile cele lipsite, veselește fața pământului pentru săracii poporului, pentru prunci (…) Ție ne rugăm și cu umilință cădem înaintea Ta, mărturisind păcatele noastre, deschide stăvilarele cerului, îndură-Te de bătrâni, de tineri, de pruncii de la sân (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”

Sunt șapte rugăciuni alcătuite în secolul al XIV-lea, de către Calist, Patriarhul Constantinopolului. Din selecția pe care am prezentat-o accentul, așa cum observăm, cade pe aspectul penitențial – poporul se căiește de păcatele sale, invocând mila lui Dumnezeu.

Seceta îndelungă este, astfel, un examen al întregii comunități, un moment critic de conștientizare și de regăsire a lui Dumnezeu. Îl găsim pe Dumnezeu prin rugăciune. Deci, rugăciunea, în aspectul ei de CONȘTIENTIZARE a păcatelor noastre, devine împreună lucrătoare cu Dumnezeu, la aducerea picăturilor de ploaie!

Dar, ce te faci când aproapele tău consideră că procesiunea pentru invocarea milei lui Dumnezeu este întoarcere la „barbarisme”?

Simplu. Chiar dacă celălalt încă mai caută explicații științifice, noi trebuie să adunăm rugăciune lângă rugăciune. Să înmulțim rugăciunea, ca să completăm locul lipsă, de acolo de unde lipsește rugăciune fratelui. Să ne gândim că facem un dar celui care încă nu crede. Un dar prețios – pentru că rugăciunea noastră poate să Îl mai facă încă o dată pe Dumnezeu să ne trimită darul lui… ploaia! Exact așa cum, prin rugăciunea lui,  părintele de la începutul acestor rânduri, a avut „putere de proroc”!