S-a umplut inima mea de multă bucurie și voiam, spre slava lui Dumnezeu și rușinarea diavolului, să iau barosul și cu o mână să sfărâm stânca. Am fost împiedicat totuși de frați, fiindcă mi-au spus că trebuie să îngrijească degetul rănit ca nu cumva atunci când se va face frig să-mi provoace multă durere. Am ascultat de sfatul lor și îndată am coborât. M-au curățit de sânge, mi-au spălat mâna și rana cu apă călduță și mi-au legat degetul cu legătoare. Rana era cumplită, s-a tăiat tot buricele degetului până la unghie, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-a pățit nimic. Cum s-a rănit, nu știu. Și după ce am făcut sinaxa ca de obicei și au mâncat frații, le-am poruncit, zicând: „luați aminte să nu spuneți cuiva ce s-a întâmplat ca nu cumva câțiva curioși în loc să se minuneze, să cerceteze cu curiozitate cele ce nu se cuvin. Astfel s-a trecut sub tăcere faptul și eu după ce i-am slobozit pe frați, am intrat în peșteră și m-am întins în culcușul meu trimițând cu lacrimi, multe mulțumiri lui Dumnezeu Care m-a scăpat în chip minunat de la amară, neașteptată și de necinste moarte. Rana de la deget, încet încet îmi provoca dureri ascuțite și usturimi și nu am aflat nici o odihnă întinzându-mă. M-am ridicat și după ce am luat repede hârtie și condei am început să scriu minunea de față, zicând: „Străin lucru cu adevărat și străin foarte...” Dar fiindcă durerea creștea și nu puteam să scriu și să lupt în același timp cu atât de multă durere, m-am oprit și m-am întins iarăși. Mâna lovită o puneam când pe piept când o țineam ridicată în sus sau cu plama întoarsă în sus. Totuși nici așa nu simțeam nici o ușurare de dureri. Mișcat și eu de aceasta, am slăvit și mai mult pe Dumnezeu. Dacă vârful unui deget, ziceam, atât de mult mă chinuiește, ce pătimeam dacă s-ar fi rupt un picior, sau mâna, sau vreun alt mădular al trupului. Dacă aș fi căzut jos în prăpastie cum era pornirea firească, cine poate spune înfricoșătoarea tragedie și nenorocire? Zdrobirea mădularelor, desfacerea încheieturilor, trupul făcut bucăți, împrăștierea creierului și a măruntaielor și în general dezintegrarea trupului meu. Prăpastia nu era mică pentru a nu-mi face rău de la cădere, ci avea o adâncime de 18 stânjeni. La chiparosul care era jos și un trup de elefant dacă ar fi căzut s-ar fi dezintegrat, cu atât mai mult trupul meu neputincios.

Gândindu-mă la acestea și luptându-mă cu multa durere, am petrecut noaptea aceea fără somn. În continuare, pentru șase zile întregi m-a durut foarte tare, aveam arșiță și eram fără poftă de mâncare și în mult nesomn care m-au doborât atât de tare încât nu mă deosebeam deloc de un mort. După ce au trecut cele șase zile, a încetat orice durere și Dumnezeu m-a înzdrăvenit și eu gândindu-mă la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru mine Îl slăveam și iarăși Îl slăvesc.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)