Atunci când Dumnezeu îl socoteşte pe om vrednic, după ani de lucrare a acestei rugăciunii (rugăciunea inimii Doamne Iisuse…), atunci – deşi mai înainte el însuşi se simţise slab în smerenie şi pierdea rugăciunea uşor – vede smerenia înrădăcinată ca o stare duhovnicească firească. Atunci şi rugăciunea se păstrează şi se înrădăcinează. Un copilaş, când începe să umble, este tare plăpând. Genunchii îi sunt slabi, iar el cade uşor şi se răneşte. Pe vreme ce creşte, desigur, încheieturile i se întăresc. Atunci îi este uşor să umble fără să mai cadă.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu rugăciunea. Deci, noi trebuie să împlinim toate aceste nevoinţe dumnezeieşti, deoarece ele Îl îmblânzesc pe Dumnezeu spre a ne trimite harul Său. Ceea ce este vătămător în lupta duhovnicească este disperarea şi deznădejdea.

N-avem nevoie de disperare. Aceasta vine de la diavolul, în oricare sector duhovnicesc. Nu este niciodată de la Dumnezeu, ci întotdeauna este de la diavolul. Şi ori de câte ori  se apropie de noi, trebuie să spunem: „Aceasta este de la diavolul”. Diavolul atacă orice rugăciune, dar este extrem de agresiv faţă de aceasta. Omul poate spune toate celelalte rugăciuni uşor cu vocea lăuntrică. Când omul începe această rugăciune toţi demonii se adună. Rezistenţa opusă de satana şi războiul pe care-l poartă împotriva ei ne dovedeşte cât de bună, duhovnicească şi rodnică este această rugăciune. Noi nu am înţeles ce vom dobândi, cât de mult vom beneficia datorită acestei rugăciuni. De aceea nu avem pofta şi răbdarea pentru rugăciune.

Deci, să luptăm; să ne nevoim în rugăciune până când Dumnezeu trimite harul Său – iar atunci, când vine harul, el ne va învăţa toate.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 305-306)