Se spune: dacă nu m-aş fi uitat, nu aş fi căzut în ispită, dacă n-aş fi auzit, nici inima nu m-ar fi durut, dacă n-aş fi gustat, nu mi s-ar fi trezit pofta. Luaţi seama câte ispite ne vin de la văz, de la auz, de la gust. Cât de mulţi oameni au suferit şi suferă fiindcă, neavând o neşovăielnică aplecare a inimii către virtuţi, au privit fără precauţie, cu ochi necurat; au ascultat cu urechi neobişnuite să despartă binele de rău; au gustat cu poftă lacomă.

Simţurile trupului, care este lacom, iubitor de păcat, când nu este înfrânat de raţiune şi de ţinerea poruncilor dumnezeieşti, i-au atras pe oameni în tot felul de patimi, le-au întunecat mintea şi inima, aducându-i acesteia din urmă nelinişte, i-au făcut neliberi şi nevolnici, robi ai simţurilor. Cât de prevăzători trebuie să fim când privim, auzim, gustăm, mirosim, pipăim, sau, mai bine zis, cât de mult trebuie să ne păzim inima, pentru a nu se furişa în ea, ca prin nişte ferestre deschise, păcatul şi însăşi cauza păcatului, care este diavolul. Să nu ne întunece sufletul – acea pasăre cerească – să nu ni-l răpună cu săgeţile sale otrăvite, ucigaşe.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, p. 85)