Iubite frate, este așa de necesar a nu te încrede în tine însuți, în acest război, că fără aceasta, fii sigur, nu numai că nu vei izbuti a câștiga victoria dorită, dar nici nu poți rezista câtva timp. Aceasta să se întipărească în mintea ta. (Profetul Ieremia numește apostat de la Dumnezeu pe cel ce e încrezător și nădăjduiește în sine însuși, zicând: „Astfel zice Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om” (Ieremia 17, 5). Sfântul Vasile cel Mare, interpretând aceste cuvinte spune că: prin „cel ce se încrede în om”, prorocul revelează ca noi să nu nădăjduim într-altul. Iar prin cuvintele: „care face din plăcere brațele lui”, vrea să spună că noi să nu ne încredem în noi înșine. Ambele lucruri sunt numite apostazie de la Dumnezeu, această expresie fiind interpretată și într-alt fel, duce la concluzia că cel ce se încrede în sine e un om apostat. Fiindcă zice că cel ce nădăjduiește într-un om este apostat de la Dumnezeu. Vezi cât de minunată-i această carte din calea ce o urmează ea: ea face război dragostei egoiste care-i prima cauză, sursa și începutul tuturor patimilor și viciilor.).

Fiindcă de la Adam avem o mare concepție despre noi înșine. Totdeauna credem că suntem ceva mai mult și credem că ar fi o mare greșeală să ne socotim că nu suntem nimic. Suntem ceva. (Socotința că suntem ceva se numește prezumție. E o patimă născută din iubirea de sine și devine izvorul, începutul și cauza celorlalte pasiuni, dar atât de subtilă și tainică e această mândrie, încât cei ce o au n-o simt. E un rău tot atât de mare pe cât e de subtil și tainic. Aceste patimi închid prima ușă a minții prin care Harul lui Dumnezeu voiește a intra, nu-l lasă să intre și Harul se retrage. Căci, cum poate veni Harul să lumineze pe cineva care se socotește a fi ceva mare; că-i înțelept și că n-are nevoie de alt ajutor, Domnul să vindece aceste boli și patimi luciferice. Cei ce-și arogă acest drept sunt nenorociți, cum spune Profetul: „Vai de cei ce se socotesc întelepți în ochii lor proprii” (Isaia 5, 21), și Apostolul: „Nu vă socotiți înțelepți” (Romani 12, 16) și Solomon: „Nu socotiți că sunteți ceva” (Pilde 3, 7).

E o prezumpție. E un defect greu de recunoscut, și care nu-i plăcut în ochii Lui Dumnezeu, Căruia Îi place o pătrunzătoare cunoștință de aceasta. Adică să recunoștem că orice har și virtuți vin numai de la El. El este „vistierul tuturor bunătăților” și de la noi nu poate veni nimic plăcut, nici vreun lucru care să-i placă, chiar dacă acest adevăr foarte necesar este lucrul dumnezeeștilor Lui mâini pe care dorește să-l dea iubiților lui prieteni, uneori cu inspirație și iluminare, alteori cu lupte grele, amărăciuni, uneori cu ispită violentă de neînvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le înțelegem.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 15-16)