Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nici o confesiune, în nici o religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri.

Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară şi aşa este, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.

Dumnezeu ar trebui prezentat ca Iubire. Ce facem noi, Biserica Ortodoxă, din nefericire, cu acest aspect? Noi prezentăm pe Dumnezeu ca fiind sacru, ca fiind Cel care pedepseşte, ca Cel care dă deoparte, ca Cel care opreşte binefacerile asupra acelui păcătos.

Dumnezeu nu este aşa, Dumnezeu este iubire. Or Dumnezeu, fiind iubire, nu face toate acestea. Adevărat este că noi înşine, cu voia noastră liberă, izgonim efectul puterii şi lucrării Lui asupra noastră. Iar de aici, bineînţeles că avem de-a face cu un teren unde puterea lui Dumnezeu nu mai este chemată să se mai exercite, un teren unde dansează diavolul, un teren nesigur, un teren necercetat, un teren care nu este spre mântuirea noastră.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 223)