Există un cuvânt al Domnului spre care trebuie să ne îndreptăm toată atenția și luarea aminte. Este cu neputință să nu vină smintelile[1]. Atunci, dacă așa stau lucrurile, cineva se poate întreba pentru ce omul se îngreunează și rabdă cu greutate când se află într-o stare de război? De vreme ce din capul locului, chiar de la începutul luptei duhovnicești, deviza noastră este „vestirea crucii și a morții”, ceea ce ar trebui să ne preocupe în arătarea feluritelor ispite este să discernem următorul lucru: în ce măsură aceste ispite sunt provocate de o cauză naturală obiectivă, cum se întâmplă, de pildă, cu regulile de igienă ale educației noastre sanitare, sau dacă le-a provocat propria noastră neatenție. În domeniul duhovnicesc, se întâmplă același lucru ca și în legea sănătății, unde diferitele indispoziții nu provin din legi naturale, ci din propria noastră înclinație. Și aceasta se întâmplă pentru că trăim în opoziție cu legile sănătății și irațional, iar astfel se provoacă o stare de disconfort în organismul nostru. Cercetarea noastră nu privește însă faptul că există sminteli și ispite, nici că ne aflăm în linia întâi de foc. Atenția noastră trebuie îndreptată spre a cerceta de unde provin ispitele.

Spun părinții că cei care înaintează în virtute sunt lăsați în mai mari încercări, exact cum se întâmplă și în educația cea din afară. Începem cu prima clasă și, în funcție de performanțele noastre, trecem în altă clasă. Aceasta nu ne provoacă nicio dificultate, ci și mai mult ne încurajează, fiindcă înaintarea noastră în clasa următoare este dovada progresului nostru. Același lucru se întâmplă și în domeniul duhovnicesc. Dacă luăm aminte la noi înșine, cum ne învață tradiția Sfinților Părinți, atunci ispitele pe care le avem, fie că sunt interioare, fie că sunt exterioare, fie că au loc prin intermediul oamenilor, fie că prin intermediul demonilor, vor fi naturale. Și, dacă ispitele sunt firești, acesta este un semn că am înaintat cu adevărat. Dar dacă le-a provocat neatenția noastră, atunci trebuie să arătăm mai multă luare aminte și să luptăm cu mai multă minuție. Niciodată nu vom depune plângere la Dumnezeu pentru că suntem ispitiți. Numai nebunii fac aceasta. Pentru că ispitele sunt atât de necesare pentru mântuirea noastră, cum este hrana pentru trup. Prin urmare, nu îl vom socoti nebun pe acela care, deși vrea să trăiască, refuză hrana care contribuie la prelungirea vieții? Același lucru se întâmplă și în cele duhovnicești.

Atenția noastră este îndreptată spre a afla cine este cel ce provoacă feluritele potrivnicii în viața noastră duhovnicească. Această îndemânare o deprindem, ca ființe raționale ce suntem, meditând Sfânta Scriptură și părinții noștri. În special ajută dependența noastră de ascultare și de supunere. Noi, monahii, rezolvăm orice problemă, ținând cuvântul scripturistic: Întreabă pe tatăl tău și îți va vesti ție, pe bătrânii tăi și îți vor spune[2]. De aceea a și creat Iisus al nostru Biserica și a unit pe toate într-una, tocmai pentru că păcatul și căderea au însemnat ruperea unității. Venind Fiul lui Dumnezeu, a adunat laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați[3]. Potrivit dogmei legii duhovnicești care este cârma noastră, aflăm că nimic nu se petrecce întâmplător. Iisus al nostru afirmă limpede despre această  problemă: Și perii capului vostru sunt numărați[4]. Și: Au nu se vând două vrăbii pe un ban. Și nici una  din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru[5]. Și părinții noștri spun că este cu neputință să se întâmple vreo ispită pe care să nu o provoace omul însuși. În cârmuirea a toate, Pronia lui Dumnezeu este atât de exactă, că nu se îngăduie nimănui să intervină. Slava Mea nu o voi da altuia, nici chipurilor cioplite cinstirea Mea, zice Prorocul Isaia. Pronia lui Dumnezeu este absolut exactă și părintească.

Pricinile ispitelor sunt două. Una este neatenția. Dacă nu se ține cont de ea, ispita se va repeta sub o formă mai dură, în acord cu ceea ce este scris: De vor părăsi fii Lui legea Mea și în judecățile Mele nu vor umbla, de vor nesocoti dreptățile Mele și poruncile Mele nu voi păzi, cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor și cu bătăi păcatele lor[6]. Iar mila Mea nu o voi depărta de la El nici nu voi face strâmbătate întru adevărul Meu, nici nu voi rupe legământul Meu și cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba. De câte ori păcătuim, fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama și nu ne îngrijim de o pocăință pe măsură, suntem pedepsiți prin intermediul Proniei lui Dumnezeu și Tatălui, ca să ne deschidem ochii și să înțelegem că am ieșit de pe traiectorie și mergem spre distrugere. Numai astfel vom călători drept și vom lua drumul care ne călăuzește la un sfârșit plin de optimism.

Cealaltă formă de ispite este cea pe care o îngăduie Pronia lui Dumnezeu, ca să ne mărească experiența duhovnicească și să ne dea posibilitatea progresului duhovnicesc. Dacă un om încheie cu bine o clasă, va trece în cealaltă și dacă va dobândi o cunoștință va înainta la cealaltă. Altminteri, nu poate să se desăvârșească starea noastră duhovnicească, dacă harul dumnezeiesc nu dispune, prin ispite, prilejuri de suișuri în inima noastră.

Să nu ne temem când întâlnim în viața noastră potrivnicii și ne aflăm pe meterezele războiului nevăzut. Acesta este, de altfel, specificul nostru și de aceea am și venit aici. Unii cred că ispitele creează pricinile păcatului. Cei ce au această părere seamănă cu un câine care, fiind bătut cu pietre, aleargă să muște piatra, pentru că are impresia că piatra care l-a lovit este de vină. Nu poate înțelege că altcineva a aruncat-o.

Astfel, să cercetăm tot ceea ce ni se întâmplă, care a fost factorul inițial care a provocat ispita. Și dacă nu putem să îl găsim noi singuri, să-i întrebăm pe cei mai mari ai noștri.

Negreșit, în cea mai mare parte a cazurilor, izvoarele ispitelor sunt nepăsarea și slava deșartă. Omul, slujind patimilor și vrând să-și urmărească interesul, egoismul sau iubirea de plăceri sau vrând să facă ceva care îi place și, în general, să se supună patimii lui devine călcător de lege de voie. Atunci va întâmpina neapărat o ispită. Și aceasta o îngăduie dumnezeiasca pronie din dragoste, pentru îndreptarea lui. Dacă nu se îndreaptă, omul acesta se aseamănă cu acela care are o rană, și după ce a îngrijit-o, zgândărește rana cu mâinile pentru că se teme ca nu cumva să se cicatrizeze și să se tămăduiască, ca să nu mai spunem că vrea să fie mereu lovit.

Am întâlnit o ispită fie de la demoni, fie de la oamenii din jurul nostru. Îndată să o răpim și să-o întrebăm: „De la noi înșine ai venit sau de la cei potrivnici? Ai venit în mod natural, precum la aceia care luptă pe calea cea strâmtă și îngustă, care se cațără pe ea până ajung la poarta cerului sau te-a provocat propria noastră neatenție?” Și atunci se descoperă firea ispitei, după care vine îndreptarea pe măsură. Aceasta este adevărata filosofie și celui care reușește aceasta i s-au deschis cu adevărat ochii lui, au început să i se cicatrizeze rănile. Aceasta înseamnă progres duhovnicesc.

Acela care nu are o asemenea atenție seamănă cu un animal căruia i se leagă ochii și pe care îl pun să învârtă piatra de moară și să meargă de dimineața până seara, socotind că a parcurs kilometri întregi, în vreme ce nu s-a deplasat nici măcar un metru și se află exact în punctul din care a început.

Să nu vă indignați că există ispite! Aceasta este cea mai mare nebunie. „Ridică ispitele și nimeni nu se va mai mântui”. În special pe noi, monahii, nu trebuie să ne preocupe asemenea gânduri. Încă de la colimvitră am jurat că ne vom supune lui Hristos al nostru și că îl lepădăm pe diavol. Dar Hristos ne-a zis: Voi sunteți aceia care ați rămas cu Mine în încercările Mele[7]. Lui fie slava în veci. Amin.