Pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16, 19-31), citită superficial, ar putea induce ideea că, pentru a fi fericit în lumea de apoi, trebuie neapărat să suferi în aceasta. Sugerând că justiţia divină ar putea căpăta nuanţe revanşarde, Avraam îi explică bogatului petrecăreţ şi fără milă: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Luca 16, 25). Cu alte cuvinte, ţi-e bine aici, vei suferi dincolo. Şi viceversa. Aşa să fie?

Dacă am lua de bune cele sugerate mai sus, avem o problemă. Avraam însuşi a fost bogat şi a dus o viaţă fără lipsuri pe pământ. Deci nu bogăţia în sine e problema, nu ea atrage chinul în lumea de apoi. După cum sărăcia în sine nu te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte. În realitate, este vorba despre atitudinea pe care o ai faţă de ele. Bogatul nemilostiv a ignorat cu totul sfatul psalmistului: „bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea” (Psalmi 61, 10). Chinul lui este alimentat de pofta nebună după cele materiale. Văpaia stârnită în iadul lăcomiei nu mai poate fi potolită, căci bogatul neînţelept nu mai are acum acces nici măcar la o banală picătură de apă.

Dar Lazăr de ce „se mângâie”? Dacă ar fi fost unul dintre săracii care mereu se plâng de soarta lor, care îi condamnă şi îi urăsc pe cei ce nu duc lipsă de nimic, cu siguranţă nu ar mai fi ajuns în proximitatea lui Avraam. Lazăr „a primit pe cele rele” – adică şi-a acceptat condiţia, nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu, ci a avut încredere că neajunsurile şi suferinţa îi sunt mântuitoare. Intrigă, totuşi, acel „asemenea” din răspunsul lui Avraam către bogatul nemilostiv. Despre ce „asemănări” putem vorbi între două vieţi radical opuse? Categoric, nici una. Nu poate fi vorba decât despre o identitate la capitolul atitudine. Bogatul s-a veselit mult de bogăţiile sale şi de sănătatea sa. Cu inimă veselă – „asemenea” – a primit şi Lazăr necazurile sale, a cărui mângâiere era credinţa că nimic nu se întâmplă fără ştirea lui Dumnezeu şi că toate au un rost. În timp ce bogatul era foarte satisfăcut de condiţia sa, Lazăr mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. Primul şi-a pierdut, ulterior, sursa „mângâierii” – avuţia materială; celălalt S-a întâlnit cu Însuşi Mângâietorul.

Mai mult decât atât. Îndrăznesc să cred că Lazăr a fost nu doar un om răbdător în suferinţă, ca un al doilea Iov. Faptul că a ales să stătea înaintea porţii bogatului poate sugera şi că Lazăr dorea şi să vadă cele ce se petreceau la curtea bogatului nemilostiv căruia, cu siguranţă, nu-i purta pică. Poate că se şi bucura de faptul că un altul avea tot ce-i trebuie unui om: sănătate, hrană, îmbrăcăminte. În ziua de azi şi nu numai, omul aflat la un oarecare necaz găseşte o alinare în faptul că sigur există pe lumea asta unul mai necăjit decât el. De unde şi, pe cale de consecinţă, îndemnul: „Să nu uităm de cei mai trişti ca noi” (Adrian Păunescu, Niciodată). Categoric, o astfel de atitudine e un mare progres faţă de strămoşescul năduf al celui ce speră „să moară şi capra vecinului”, dacă a lui tot nu mai dă semne de viaţă. Dar a te raporta la suferinţa altuia pentru a o alina tu pe a ta, e o atitudine înrudită cu cea a fariseului vizavi de vameşul păcătos (v. Luca 18, 10-14). E ca şi cum ai spune: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca acei oameni care sunt bolnavi de moarte, care dorm pe stradă sau care nu au mâncat de trei zile...”.

O atitudine duhovnicească ziditoare implică şi a te bucura de cel care este mai bine decât tine, indiferent în ce sens. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15). Dacă am avea sau am dori să cultivăm dragostea faţă de aproapele nostru, atunci ar trebui să ne bucurăm că altuia îi merge mai bine decât nouă: „Dacă a murit capra mea, să mă bucur că măcar a vecinului meu mai trăieşte”. Omeneşte vorbind, pare imposibil să poţi să te bucuri că vecinul are o maşină nouă, când rabla ta veche de vreo 15 ani tocmai s-a stricat. Că, deşi pe ogorul tău nu a crescut mai nimic, măcar pe cel alăturat rodul e din belşug. Sau să te mângâi că toţi ai casei tale sunt sănătoşi, deşi tu suferi de o boală incurabilă. Dar dacă am fi pragmatici, aşa ne-am strădui să gândim. Să gândim logic. Eu când am de câştigat: când toată localitatea în care mă aflu e plină de oameni gospodari şi cu bunăstare materială sau când sunt înconjurat de sărăntoci? Când sunt şanse mai mari să cresc duhovniceşte: când sunt în jurul meu oameni cu viaţă sfântă sau când toţi sunt nişte puşlamale?

Aşadar, în loc de invidie, să cultivăm mereu bucuria pentru reuşita celuilalt. E un principiu patristic, verificat în practică: orice viciu este biruit cultivând virtutea opusă. Credeţi că nu e posibil? Chiar şi la oamenii care nu au o viaţă spirituală deosebită, tot se vede, deşi uneori deturnată rău de tot, capacitatea de a se bucura pentru succesul altora. Spre exemplu, ne bucurăm când echipa favorită câştigă, deşi noi plătim bilet – pierdem financiar –, în timp ce jucătorii respectivi câştigă bani cu toptanul. Ne bucurăm când eroul pozitiv al unui film artistic face dreptate, deşi noi tocmai am fost sancţionaţi pe nedrept la serviciu. În situaţii de genul acesta trebuie doar să „deparazităm” această putere a sufletului şi să o orientăm corect, cu harul Domnului. Aceasta ne va aduce multă mângâiere, dar va face din noi şi misionari bineplăcuţi lui Dumnezeu: „Bucuraţi-vă de izbânzile fraţilor şi, iată, Dumnezeu Se va proslăvi prin voi şi toată lumea va spune: «Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care are asemenea robi slobozi de toată zavistia, care se bucură împreună de izbânzile celuilalt»” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Neuitând să şi ajutăm mereu pe cei mai necăjiţi, să privim, totuşi, pentru întărirea noastră în iubire, la cei mai bucuroşi decât noi.