Timp de 40 de ani, părintele Iuvenalie a avut în mănăstire aceeaşi sfântă ascultare – de paracliser şi clopotar. Şi suna clopotele cu aşa îndemânare, încât toate formau o adevărată simfonie, slăvind pe Dumnezeu şi repetând mereu numele ctitorului fondator: A-le-xan-dru Lă-puş-nea-nu!

Odată, l-a întrebat stareţul: 

– Părinte Iuvenalie, ce zgomot se aude noaptea în chilia sfinţiei tale? 

– Iartă-mă, părinte stareţ, când mă îngreunez de somn, atunci las Psaltirea şi mă apuc de pisat grâu pentru colivă. Apoi iar citesc la Psaltire şi fac metanii.

În altă zi, l-au întrebat fraţii: 

– Părinte Iuvenalie, de ce fugi aşa de noi?

Iar bătrânul le-a răspuns:

– Dar nu ştiţi că schimnicul nu are voie să vorbească mai mult de şapte cuvinte pe zi?

Apoi îndată a intrat în chilie. 

Pentru multa lui osteneală, părintele Iuvenalie ajunsese un călugăr sporit şi plin de dragoste pentru Dumnezeu şi oameni. Diavolul însă îl zavistuia şi îi făcea multe ispite ca să-l tulbure la rugăciune.

Într-o zi, l-au întrebat părinţii: 

– Cu cine vorbeai astă noapte, părinte Iuvenalie?

Iar bătrânul a răspuns:

– Ei, mă sfădeam cu vrăjmaşul, că mereu mă vizitează! Uneori îmi stinge candela, alteori îmi închide Psaltirea, îmi răstoarnă scaunul, îmi varsă oala cu apă sau îmi ascunde metaniile, ca să mă îndepărteze de la rugăciune.

În vara anului 1968, pe când părintele Iuvenalie citea la Psaltire, deodată s-a luminat la faţă şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu! Unii părinţi au văzut o lumină cerească la fereastra chiliei lui şi, intrând înăuntru, l-au găsit adormit în genunchi, cu capul sprijinit pe Psaltire.

Aşa s-a nevoit şi aşa s-a mutat la cele veşnice schimonahul Iuvenalie! 

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 634-635)