Fără rugăciune, omul este risipit în timp, iar timpul e risipitor de gânduri, emoţii, sentimente şi constelaţii lăuntrice.

Treptele Turnului Babel ne ademenesc spre afirmarea cosmică. Urcăm, urcăm zilnic pe trepte, spre constelaţiile unde vom numi stelele cu numele nostru.

O şoaptă tainică ne spune - o simplă rugăciune ar înstela cerul întunecat al inimii!

Ceasurile zilei măsoară provocări galactice pe distanţa admisă de viaţă pământeană. Prin câmpurile magnetice, Fata Morgana, cu romantismul marketizat, ne călăuzeşte cu făclii telematice până la simţirea ademenitoarei chemări – vocea porţilor de fier, viscolită în deşertul torid.

O şoaptă tainică ne spune - cu o simplă rugăciune, Preacurata Fecioară, cu glasul matern al basmului din noaptea de Crăciun, ne-ar acoperi de toată risipirea imaginaţiei!

Urcăm, urcăm zilnic pe mult doritele trepte ale Turnului Babel, fiind consiliaţi motivaţional să folosim scările rulante, în cazul primei decepţii selenare.

Urcăm, urcăm spre constelaţii, simţind erupţii subpământene şi umezeala cavernelor cu pereţii de sticlă. Geamurile securizate ne protejează de aerul curat, care poate cauza viroze. Avem foarte multe proiecte şi nu avem timp de banale viroze.

O şoaptă ignorată ne atinge - o rugăciune ne-ar opri din timpul vremelnic şi ar porni curgerea veşniciei în ritmul respiraţiilor necompetiţionale!

O nouă dimineaţă, ne trezim! Ne amintim tehnic de noaptea trecută! Am visat! Se făcea că ne duceam în gol şi toate bibliorafturile noastre cu memorandumurile de viaţă se risipeau în şuier de meteoriţi. În oglindă vedeam spaimele debitorului faţă de creditorul Cronos. Oare vom fi mâncaţi ca în legendă? Şi visul s-a oprit!

Aceeaşi voce tainică - cu o simplă chemare, Preacurata Fecioară poate aduna pe cele risipite. Doar mândria faţă de cuvinte aparent arhaice ne desparte de un acatist al Buneivestiri, pentru o bună vestire.

La etajul întâi, ne aşteaptă ademenitor breakfast-ul cu oferte din bucătăria interplanetară. Senzaţiile estetice şi socializarea cu partenerii de vis ne fac să uităm pierderile lunatice. Statistic vorbind, visele acestea sunt ceva care ţin de preistoria străbunicilor. Denumirile sofisticate ne satisfac papilele gustative.

Ne-aducem aminte de o rugăciune din copilărie: ,,Mânca-vor săracii şi se vor sătura!”. Totuşi, nu e vorba de sărăcie în această stare de abundenţă, aşa că revenim la proiectele şi provocările pământeşti.

Prin norul vineţiu al ţigărilor privim mulţumiţi spre sârma ghimpată care ne protejează de cerul senin. Totuşi, ciripitul păsărelelor, seninătatea cerului, ne-ar transpune într-o stare de contemplaţie, un aspect contraproductiv pentru omul nou care a supus cerul propriilor nevoi. Nevoia de contemplaţie şi recomandările pentru privitul cerului senin sunt bine prezentate în tematica următorului team-building.

Aceeaşi voce tainică - dacă ne-am ruga, am respira Duhul Sfânt prin toate celulele corpului şi, îmbătaţi de mireasmă, am uita de timpul magnetizat.

Un partener întreţine o discuţie şampanizată despre adevăr, dreptate, bine, frumos. Notăm definiţiile despre adevăr ale diferitelor şcoli de gândire.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” - pătrunde tainic în sângele nostru infestat de doza terapeutică din tratatele motivaţionale.

O şoaptă tainică ne spune - Adevărul nu se caută în definiţii ci într-o Persoană, într-un singur şi unic Om. Simplele cuvinte ale rugăciunii ar întrupa în noi Omul.

Refuzăm şoapta tainică, avem atâtea răspunsuri la orice. Într-o lume a complexităţii, simplitatea unei şoapte tainice nu este relevantă.

Plecăm spre job, dar Domnul Iisus Hristos rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Începem munca cu precizie optică. Suntem conştiincioşi în căutarea arheologică a dovezilor despre puterea de cumpărare şi calitatea vieţii în următorii ani.

„Nu avem timp!”-reprezintă un titlu de glorie săpat pe fruntea noastră. Razele mirungerii încă mângâie smerit fruntea, reflectându-se în ochiul de sudoare ce se încăpăţânează să nu fie secat de pomezile anti-aging.

La etajul doi avem de susţinut proiectul pentru trainingul absolvit săptămâna asta. Prezentăm în origami soluţiile salvatoare pentru umanitate, soluţii născute din eforturile noastre de gândire soft skills.

Cu o rugăciune, cu o smerită rugăciune „însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!”.

Cineva ne spune şoptit că această modă cu prea multă şcoală puţină satisface doar Eul încornorat, ce se vrea încoronat.

O rugăciune ar lega Cerul de Pământ, precum în Cer aşa şi pe Pământ, într-un dialog faţă către faţă, într-un timp fără timp.

Din nou, şoapta tainică - Doamne „îndreptează înaintea mea calea ta!”, fără să mai am nevoie de confirmări şi afirmări surogat.

La etajul trei ne pregătim de recepţie. Meniurile sunt etichetate cu valorile nutritive, care sporesc capacităţile intelectuale.

Aceeaşi voce tainică ne atenţionează - pâinea feliată nu „întăreşte inima omului!”, ci speculează lenea din vechea poveste a posmagilor muiaţi.

Ne-aducem aminte rapid o rugăciune care se spunea la vremea mesei. Gustul de hârtie creponată se risipeşte în viteza ceasurilor magnetizate. Simţim frângerea şi gustul pâinii. Nu avem curajul să destăinuim. În codul de etică şi disciplină, sentimentele trebuie să aibă şi ele nişte rigori ale lumii civilizate.

Pontajul cartelei magnetice semnalizează sonor sfârşiturile omului zilei, sfârşitul omului şi zilei. Suntem epuizaţi, dar satisfăcuţi pentru sacii de gips primiţi pe card, pentru viitoarea noastră statuie.

Rugându-ne, cuvintele ar picta tainic icoana Învierii în sufletele noastre. Totuşi, statuia este vizibilă, se pot pune jerbe de flori la aniversările treptelor turnului babel.

În drumul de întoarcere, aproapele ne agasează involuntar: respiră, mănâncă, se înghesuie. Noi am muncit pentru binele umanităţii al cărei subiect este, trebuie să înţeleagă că ne pasă de soarta lui, dar că o eventuală apropiere ne-ar contagia ideile inovatoare.

Tainic, ni se şopteşte să ne rugăm, rugându-ne îl vom iubi, iubindu-l ne vom mântui împreună. La rugăciunea noastră, Domnul Iisus Hristos ar zâmbi sau ar plânge prin ochii celui mai aprioric subiect enervant.

Se apropie seara, în bătaia orologiilor. Stihiile magmatice fierb spumant în sângele nostru.

Ignorând Lumina ce luminează-n întuneric, ne îndreptăm spre terapie intensivă, orbiţi de reflectoarele blocurilor operatorii.

Şi, totuşi suntem vii şi o simplă rugăciune ne confirmă viaţa.

O rugăciune curată aprinde o candelă miezonoptică. La plăpânda flacără, turnurile se văd cu vârful în jos şi Cerurile se zăresc în largul senin.

Ne rugăm, trăirile noastre se transformă în flori, multe flori purpurii. Petalele desprimăvărate suspină în cântecul viorilor biciuite peste zi, în ritmul mecanicilor de tren.

O rugăciune ne mângâie creierul obosit. O elegie barocă întreţine flacăra candelei, uităm starea de geometrie plană de peste zi.

Ne rugăm, ne rugăm şi simţim pregnant colbul timpului magnetizat în gurile şi nările noastre. Am urcat pe treptele turnului babel, coborând veşnicia în tenebre de sticlă şi oţel.

Ne rugăm şi, în timpul rugăciunii, se adună în răstimpuri clipele moleculare ale omului risipit.

Ne rugăm, ne rugăm şi dispar în mireasmă de tămâie mult apreciatele condiţii de peste zi.

Ne rugăm şi sârma ghimpată dispare, dând voie şuvoiului de Cer senin să ne inunde.

A doua zi ne trezim rugându –ne: Doamne fă să rasară pe câmpurile magnetice, străvechile altare din piatră unde ,,mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”.