Mă îndrept spre graniţa cu Vaslui a judeţului Iaşi. Cam pe la Glodenii Gândului, gropile se înmulţesc atât de tare încât pare că mergem încetişor cu o bărcuţă pe apă, nu cu o maşină pe ceea ce ar trebui să fie un drum asfaltat. Ca o binemeritată compensaţie, avem timp să ne înfruptăm pe îndelete din peisaj. La Ţibăneşti ne aşteptau o serie de manifestări dedicate Centenarului Petre P. Carp (1837-1919). Pe 19 iunie, fix cu un secol în urmă, această personalitate a vieţii politice şi culturale româneşti intra în veşnicie, rămânând însă şi în istorie. În revista editată cu acest prilej de organizatori şi distribuită gratuit într-o mie de exemplare, preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, sintetizează în două fraze viaţa celui ce a fost trup şi suflet dedicat neamului său: „Petre Carp a fost unul dintre acei oameni politici rari care ajung să fie şi oameni de stat. A fost, mai exact, unul dintre făuritorii României moderne unite, artizan al sincronizării noastre cu lumea civilizată occidentală, om de cultură junimist, diplomat, ministru şi premier”.

Ne adunăm opt preoţi, dintre care mai mult de jumătate originari din Ţibăneşti. Slujim un Te Deum în biserica ctitorită în secolul al XIX-lea de familia Carp, apoi facem slujba de pomenire a lui Petre P. Carp şi a celor din neamul său. Mormintele sunt adăpostite de un impresionant mausoleu, ridicat în stil neogotic, după planul binecunoscutului Gustave Eiffel, pe când acesta era musafirul străvechii familii boiereşti. În partea opusă intrării în mausoleu, deasupra celor trei ferestre, scrie apăsat: „Svs să avem inimile” (cu v în loc de u – n.m.). Semn că Sfânta Liturghie – de unde au preluat îndemnul – şi-a pus în mod definitiv amprenta pe conştiinţa celor ce odihnesc în aşteptarea învierii de obşte. Apoi vizităm pe îndelete conacul, aflat în plin proces de refacere. Hălăduind prin încăperile „trosnind” a istorie, mi-aduc aminte de cuvintele gazdei noastre, arhitectul Şerban Sturdza, rostite cu prilejul unui interviu acordat lui Ştefan Ghenciulescu: „La Ţibăneşti, restaurarea voit lentă a conacului este de fapt un pretext, un prilej pentru păstrarea şi promovarea unor meşteşuguri tradiţionale, desigur, dar şi pentru construirea unei alternative la ceea ce poate să ofere satul românesc acum. Ceea ce se naşte în acest proces e mult mai important decât casa. Încercăm să construim o şansă de păstrare a unor lucruri esenţiale (de care uneori şi cei care le au nu mai sunt conştienţi), dar şi de educare, de dezvoltare”.

Deşi am auzit şi citit multe despre domnia sa, a fost pentru prima dată când l-am întâlnit pe urmaşul lui Petre P. Carp. Şerban Sturdza mi-a adus aminte de întâlnirea cu Regele Mihai de la Iaşi, din 1997. Am avut atunci onoarea, în calitate de reprezentant al studenţilor în Biroul Senat, să fac parte din suita care l-a însoţit pe Maiestatea Sa pe când vizita Universitatea „Al. I. Cuza”. Eram uimit să regăsesc într-un acelaşi om calităţi pe care le credeam contradictorii: demnitate şi smerenie, maiestuozitate şi căldură, solemnitate şi firesc. Exact aceeaşi trăire am avut în orele petrecute în preajma amfitrionului nostru de la Ţibăneşti. Şerban Sturdza se numără printre cei mai prestigioşi arhitecţi români contemporani, fiind şi membru corespondent al Academiei Române. Dar cuvântul, gestica, tonul inspiră simplitate, limpezime, o aşezare sufletească şi o sfătoşenie precum a ţăranului român portretizat de marii noştri scriitori. Proiectele domniei sale parcă sunt dintr-un alt film decât cel ce rulează cu insistenţă pe „ecranele” media din ultimele decenii. Fără tam-tam, fără să se "adape" din bugetul public – dimpotrivă, investind cu entuziasm resurse proprii –, echipa strânsă în jurul domnului Şerban Sturdza clădeşte treptat, dar constant, repere pentru orice domeniu care presupune creativitate şi meşteşug.

În contextul în care se tot vorbeşte despre „statul paralel” şi în pofida celor ce clamează moartea „României profunde”, la Ţibăneştii familiei Carp am (re)descoperit o Românie verticală. Da, o Românie care nu are (încă) prea multe puncte de contact „în teritoriu”, dar care urcă vertiginios spre Cer – de oriunde apucă a turna o mică fundaţie. „Ambulanţa pentru monumente”, „De-a arhitectura”, „Romania Brunch”, „Castle Break”, „Vacanţe lucrative”, „Manualitate” – acestea sunt doar câteva dintre proiectele cuprinse într-o „reţea de 29 puncte active pe teritoriul României (...), un instrument pragmatic de dezvoltare socio-economică”.

La Ţibăneşti am cunoscut, cu adevărat, o Românie matură, dezinhibată, pricepută, cu viziune. La conacul înconjurat de un valoros parc dendrologic poţi vedea transpirând la forjă un feronier de artă francez „de la prestigioasa instituţie Les Compagnons de Devoir”, ţărani simpli, dar cu mâini de aur, studenţi dornici să înveţe meserie sau liceeni care-şi etalează creativitatea. Iar în momente precum Centenarul de care am amintit la început, poţi asculta şi interacţiona cu personalităţi ale culturii româneşti. Petre Guran, Florin Cîntic, Theodor Paleologu, Cătălin Turliuc sau Eugen Vaida – pentru mine reprezintă mai mult decât o serie de nume cu (crescândă greutate) în cultura românească. Observându-i acolo, alături de alte personalităţi din domenii mai puţin vizibile mediatic, am avut încredinţarea că România verticală e pe mâini bune. Că există energie, voinţă, pricepere de a recupera istoria şi de a transfigura creaţia lăsată nouă de Dumnezeu. Că adevărata alternativă la dezbinarea şi degringolada axiologică din societatea românească este întoarcerea la lucrurile autentice, dar cu faţa spre viitor. Că România va afla răspunsuri la toate frământările doar după ce va medita serios la cele două interogaţii lansate la Ţibăneşti de Şerban Sturdza: „Cum arată un viitor fără trecut? Dar un prezent fără viitor?”.