Chiar în prima zi a acestui an, Netflix – un distribuitor online de filme şi seriale la care sunt abonate peste 160 de milioane de persoane la nivel mondial – a lansat un serial cu un titlu incitant: Messiah (Mesia). Provocat de un prieten, am urmărit şi eu cele zece episoade ale primului sezon. Din punct de vedere teologic, previziunile mi-au fost confirmate. Serialul se adaugă unui lung şir de producţii cinematografice care nici măcar nu se apropie de viziunea creştin-ortodoxă. Ni se propune o „ficţiune care nu este bazată pe evenimente reale” – conform avertismentului din prezentarea de pe netflix.com. Aparent de nicăieri, un personaj cu oarece alură cristică salvează Damascul zilelor noastre atacat de soldaţii Statului Islamic. Asta, cu ajutorul unei furtuni de nisip în timpul căreia predică necontenit timp de 40 de zile. Este numit de către musulmanii care îl ascultă şi apoi îl urmează „al-Masih”. De aici încolo se declanşează un întreg şir de evenimente ce stârnesc pe buzele tuturor întrebarea: chiar este acesta Mesia?

După cum se ştie, Mesia este aşteptat de credincioşii celor trei religii monoteiste. Al-Masih sau Isa (variantă a numelui Iisus) este profeţit de islam să revină pe pământ în vremurile de pe urmă, dar ca un profet – cum şi este menţionat în Coran, iar nu ca Fiul lui Dumnezeu. Evreii de religie mozaică aşteaptă venirea lui Hristos (Unsul), însă pentru prima dată. Creştinii Îl aşteaptă pe Mântuitorul să revină la Judecata de Apoi. În nici un caz precum în serialul sus amintit, adică în blugi şi cutreierând pământul, predicând şi lăsându-se arestat. „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). A doua venire a lui Hristos va fi radical diferită de smerita Naştere în ieslea Betleemului. „Toate neamurile pământului” Îl vor vedea „venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).

Deşi lucrurile erau limpezi, teologic vorbind, după primul episod, am continuat să mă uit şi la celelalte cu o speranţă ascunsă. Văzând cât de bine este realizat din multe puncte de vedere, mă gândeam că este posibil să găsesc în scenariul lui Michael Petroni („Hoţul de cărţi”, „Cronicile din Narnia – Călătorie pe mare cu Zori-de-Zi”) o alegorie de genul Legendei Marelui Inchizitor. Cu siguranţă că vă aduceţi aminte de acest pasaj din romanul „Fraţii Karamazov” al inegalabilului Dostoievski. Legenda descrie momentul în care Hristos Îşi face apariţia, luând înfăţişare lumească, în Sevilla veacului al XVI-lea, în perioada deplinei puteri a Inchiziţiei spaniole. Aici săvârşeşte minuni şi este salutat de mulţime cu teamă şi primit cu triumf. Marele Inchizitor, un cleric în vârstă, Îl arestează şi, în închisoare, Îi ţine un discurs în care ideii hristice de ispăşire îi opune un plan de izbăvire a lumii în conformitate cu sfaturile date de diavol în pustia Carantaniei. Cele trei ispitiri ale lui Iisus sunt văzute de Marele Inchizitor ca poveţe menite să aducă lumii adevărata şi eficienta izbăvire. La sfârşitul scenei, Hristos – Care a tăcut tot timpul –, îl sărută pe bătrân şi este lăsat să plece cu condiţia să nu se mai întoarcă niciodată.

Din păcate, serialul „Mesia” nu ne propune un subiect de reflecţie comparabil cu legenda marelui scriitor rus. Este foarte bine realizat din punct de vedere tehnic şi artistic. Încântă prin jocul actorilor, prin regie, prin filmările făcute pe teren, nu în studio, în faţa vreunui ecran verde. Michelle Monaghan, spre exemplu, actriţa principală (un agent CIA în serial) face, după mine, cel mai bun rol din întreaga ei carieră. Faptul că nu doar engleza, ci şi limbile arabă şi ebraică (ivrit) se vorbesc, atunci când scenariul o impune, conferă serialului o mare doză de autenticitate (cam ca în producţiile lui Mel Gibson – Patimile lui Hristos şi Apocalypto). Realizatorii serialului ştiu să seducă publicul strecurând, episod cu episod, ideea că urmează a i se revela ceva. Nu mă refer aici la dilema crescândă, la intensitatea uneori insuportabilă a interogaţiei: este personajul central cu adevărat Mesia sau e doar un şarlatan, un magician? Mă refer, însă, la multele secvenţe încărcate de simboluri, de îndelungi reflecţii, de tăcute frământări – toate adâncind un soi de mister. Pare că urmează a se întâmpla ceva teribil, dar edificator, izbăvitor. Totul e, pe ansamblu, ca o iniţiere ratată. Chiar şi finalul ultimului episod e destul de previzibil, cu tot contrastul care izbeşte retina.

De ce am ales să scriu despre un serial pe care nu-l recomand, cel puţin nu ca reper teologic? Pentru că relevă ceva din starea lumii de astăzi. Gândul la venirea lui Mesia stârneşte şi pe creştin, şi pe evreu, şi pe musulman. Acest gând nu lasă deloc indiferent nici pe ateu, nici pe agnostic. Atinge şi pe bătrânul plictisit de viaţă şi pe adolescenta rebelă – ca să mă raportez la două personaje din serial. E limpede că omenirea întreagă, conştient sau nu, simte nevoia unui Mântuitor, a unui Eliberator. Serialul prezintă cu nepărtinire tensiunea pe multiple planuri care există în lume, cum sunt conflictele dintre israeliteni şi palestinieni, dintre oamenii sistemului şi anarhişti, dintre SUA – „jandarmul mondial” – şi neastâmpărata Rusie. Şi sunt multe alte aspecte ale societăţii contemporane prezentate de-a lungul celor zece episoade cu multă luciditate: dorul omului după cele spirituale versus mirajul consumerismului şi al reţelelor de socializare, nevoia de a avea o familie versus ambiţia de a avea o carieră etc.

La felul în care se conturează serialul, mai degrabă el este pregătitor al mentalului colectiv pentru venirea unui fals Mesia, mai exact a lui Antihrist. Pentru că şi acesta va veni ca un soi de pacificator, unind religiile, desfiinţând graniţele, punând capăt conflictelor, făcând chiar „semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer” (Apocalipsa 13, 13). În serial, Al-Masih cere preşedintelui american (mormon de confesiune) să retragă acasă trupele americane de peste tot din lume – ca prim pas în instaurarea a „1000 de ani de pace” (regăsim aici erezia milenaristă). La procesul ce i se intentează în SUA, întrebat fiind „Ce religie aveţi?”, aşa-zisul Mesia declară: „Eu merg cu toţi oamenii”. Un răspuns de tip new age, cum sunt multe alte idei strecurate de-a lungul acestei producţii lansate la debutul lui 2020. Deloc întâmplător, se insistă în momente cheie asupra unei cugetări a celei mai cunoscute femei de televiziune din lume, Oprah Winfrey: „Devii ceea ce crezi”. Ei, bine, noul serial „Mesia” de pe Netflix devine o Legendă a Marelui Televizor. Un soi de parodie a Legendei Marelui Inchizitor. Dacă Marele Inchizitor este simbolul formalismului ucigător, al puterii exercitate discreţionar, al incapacităţii de a primi şi folosi darul sacru al libertăţii, Marele Televizor este o formulă care acoperă realitatea contemporană, fiind asociat cu manipularea şi tentaţia virtualului, cu toate surogatele spirituale livrate de diavol de-a lungul istoriei, începând cu Adam şi Eva.

Serialul obţine efectul invers. El devine imaginea ratării adevăratului Mântuitor, ne arată cum nu va veni Mesia. În fapt, Hristos a venit pe pământ încă de acum două mii de ani şi este de atunci cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Tot serialul ne readuce în prim plan însă şi o problemă reală. Dacă Hristos este cu noi, aici şi acum, de ce nu-L crede şi nu-L vede lumea de azi? O parte consistentă a explicaţiei a dat-o chiar Mântuitorul: „Inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13, 15). Dar trebuie să mai vedem şi care este vina noastră, a creştinilor dreptslăvitori cu numele, a celor care nu-L trăim şi nu-L arătăm pe Hristos oamenilor. Prea plini de ego, nefiind transparenţi ca El să poată fi receptat prin felul în care ne trăim credinţa. Când lumea priveşte la noi şi nu vede nimic dumnezeiesc, întoarce privirea în altă parte. Mai ales spre Marele Televizor.