Text și context

Capitolul din care face parte pericopa de astăzi debutează cu prezentarea unui episod periferic. Vorbește despre practica Botezului. Una pusă pe seama lui Iisus, dar pe care o săvârșeau de fapt ucenicii. E de presupus că cei care-l urmaseră anterior pe Ioan Botezătorul continuau ritul săvârșit de el, menit a pecetlui debutul pocăinței. Învățătorul ține să nu dea senzația că ar face concurență acestuia. Ca atare, părăsește Iudeea și ia drumul Galileei. Calea trece, însă, prin Samaria, o provincie cu o istorie zbuciumată, ce supraviețuia într-un mod ciudat în conștiința oamenilor vremii. Cum Domnul nu e adeptul ocolișurilor, alege drumul pieptiș.

Sihar și samarineanca

Sihar e locul cetății unde va poposi preț de câteva clipe. De numele ei se leagă un aspect de patrimoniu cultural iudaic. Fântâna lui Iacob. Aici se va așeza, într-o vreme estimată de către narator ca fiind cam pe la „al șaselea ceas”. În vreme ce el medita, o localnică va veni săi ia apă. Însetat, Mântuitorul îi va cere: „Dă-Mi să beau”. Solicitarea, ce va da startul unei ample conversații, o va uimi. Răspunsul ei, ce nu va fi unul de respingere, vine să ceară lămuriri suplimentare: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă”? Aceste gânduri Îi permit lui Hristos să se prezinte: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Nu e foarte clar dacă femeia îl ia în răspăr, ori vrea să afle mai multe. Cert este însă, că bun pedagog fiind, Învățătorul îi explică  în detaliu ce înseamnă apa cea vie. Din păcate, cea în cauză nu e întru totul capabilă să înțeleagă și să asume cele primite. Se raportează pragmatic la cele spuse și cere: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”.

Prorocul

Răspunsul primit o va face să-nțeleagă că Cel ce-i stă-nainte e cineva aparte. Îi cunoaște viața fără ca ea să i-o fi povestit. Știe că trăiește în concubinaj. Dar n-o condamă. O privește mai degrabă cu milă. Atitudinea lui e una fructuoasă din perspectivă empatică. În loc să întrerupă un dialog care nu prevestea mare lucru, constituie pretextul unei alte întrebări. Căci femeia are preocupări metafizice. Vrea să știe unde e mai potrivit să se închine. Domnul ține să precizeze cum e corect din perspectiva rânduielii. Insistă însă asupra nevoii de interiorizare a rugăciunii. Arată că închinarea e un fapt important ce trebuie trăit în interiorul făpturii.

Cele ce se întâmplă de-aici încolo nu fac altceva decât să consfințească divinitatea Învățătorului. Acesta capătă o adevărată faimă în cetate, lumea dă buluc să-L cunoască, minunile vin să aducă prețioase mărturii. Chemarea universală a creștinismului este enunțată. Va fi reconfirmată la întâlnirea cu femeia cananeeancă. Iar apoi, odată cu trimiterea la propovăduire, va căpăta rang de lege. De principiu fundamental.

În loc de concluzii

Ampla istorisire vine să iște multe întrebări. Unele sunt legate de Hristos și Persoana Sa, altele de mesajul pe care El îl transmite. Mai toate sunt însă, legate de noi. Căci de percepția noastră ține adăparea neastâmpărului sufletesc din apa cea vie. Iar închinarea în Duh și în Adevăr e tot un fapt ce ține tot de noi. Când vom înțelege acest lucru, probabil că vom privi cu alți ochi întrevederea Domnului cu samarineanca. Cu cei cu care El însuși a privit-o, ori poate măcar pe-aproape. Îndrăzniți!