Anul acesta, pe 19 octombrie, se împlinesc 55 de ani de la mutarea în Veșnicie a unuia dintre cei mai de seamă literați ai culturii române, Mihail Sadoveanu. An de an, la ceas comemorativ, am căutat să evidențiez aspecte nu foarte cunoscute din viața scriitorului, datând îndeosebi din vremea șederii sale în Poiana liniștii, Vovidenia-Neamț. Continuând tradiția, m-am gândit să vă aduc în atenție mărturia unei persoane aflată în anturajul scriitorului din perioada nemțeană a vieţii sale. Este vorba de doamna Veronica Georgescu din Târgu Neamț, care, prin anii 1950-1955, lucra ca funcționar poștal în satul Mănăstirea Neamț. Pe atunci, Sadoveanu, deținând încă funcția politică (vice-președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale), avea unele obligații ce impuneau ca lângă telefonul din reședință să stea tot timpul cineva. Așadar, doamna, pe atunci o tânără de 18 ani, a trebuit să se mute cu serviciul la locuința scriitorului, unde se montase o centrală telefonică; se înlesnea astfel comunicarea maestrului cu personalul deservent, dar mai ales cu cei din București. Telefonista răspundea la toate apelurile primite, pe unele dintre ele direcţionându-le în biroul scriitorului; când acesta nu se afla în casă ori nu răspundea, ea nota ora şi numele persoanei care sunase. Astfel, funcționara a locuit în reședința vlădicească de la Vovidenia timp de doi ani.

În discuțiile cu binevoitoarea octogenară de astăzi, domnia-sa mi-a relatat anumite situații ce merită consemnate, deoarece, pe lângă alte informații, ele pot contura felul de a fi al lui Sadoveanu, criticat, ba chiar blamat, de unii.

M-a impresionat profund mărturia doamnei despre relația lui Sadoveanu cu Biserica. În timpul șederii sale la Neamț, numeroase fețe bisericești i-au călcat pragul: de la chiriarhul locului, mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu, până la mulți alți vlădici, stareți, preoți ori simpli monahi sau călugărițe. Dintre vizitatorii consecvenți, să-l amintim pe Protosinghelul Petru Pogonat, vechi prieten cu romancierul din perioada lui ieșeană, când părintele Pogonat activa ca șef al Baroului din Iași și profesor universitar. Se pare că Sadoveanu l-a sfătuit să se călugărească spre finele vieţii, căci altfel noua ocârmuire urma să-l extermine.

Printre cei prețuiți în chip aparte de scriitor se număra și părintele Petroniu Bulbucanu, cel care avea să devină directorul vetustei tiparnițe de la Neamț, pe care l-a sprijinit să se reîntoarcă în mănăstire după ce fusese izgonit prin Decretul 410 din 1959. Fascinat de înțelepciunea și așezarea duhovnicească a părinților în vârstă, romancierul se lăsa adesea văzut în compania starețului, arhimandritul Melchisedec Dimitriu, a ieromonahului Ambrozie Sandu ori a renumitului protopsalt Victor Ojog.

Prin 1956, la Vovidenia a poposit şi cunoscutul duhovnic de la Sihăstria, părintele Cleopa. După mărturiile acestuia, Sadoveanu l-a chemat să-l trimită drept sol la Iași, la vlădicul Sebastian Rusan, mitropolitul de atunci al Moldovei. Scriitorul aflase că regimul totalitar îi pregătise „hapul”. De aceea, îngrijorat de ce avea să se întâmple, l-a rugat pe părintele Cleopa să meargă să-l prevină. Ba chiar i-a pus mașina sa la dispoziție, doar ca să ajungă în timp util. Se pare însă că „prietenii” vlădicului s-au grăbit, căci, povestește părintele Cleopa, sosit în Iași, la reședința mitropolitană, l-a găsit pe bătrânul ierarh deja intrat în comă.

Relația scriitorului cu călugării de la schit se dovedea una cu totul aparte. Despre ea îmi relata în urmă cu câțiva ani și Protosinghelul Nifon Corduneanul, pe atunci egumen la Vovidenia. Părintele Nifon îmi spunea că adeseori Sadoveanu îl ruga să săvârșească Sfânta Liturghie în cursul săptămânii mai de dimineață. Îi plăcea să se hrănească din lumina şi liniștea dumnezeieștii slujbe, ferit de ochii uneori prea curioși ai pelerinilor sau de cei ai iscoadelor trimise de la centru. Am regăsit această obișnuință a lui Sadoveanu şi în mărturisirile doamnei Georgescu: domnia-sa își amintește că duminica scriitorul mergea la schit dis-de-dimineață, ca să participe la slujba miezonopticii, a acatistului, dar și a dumnezeieștii Liturghii. Când începeau să sosească pelerinii, el se retrăgea. Nu doar ochii curioșilor îl determinau să-i evite, ci, cu precădere, sumedenia de iscoade care îl încondeiau în caidurile Securității. Personal, cercetând dosarul lui Sadoveanu de la CNSAS, mi-am zis: dacă lui, deși membru al prezidiului MAN, i se întocmise dosar de urmărit, atunci înseamnă că, evident, scriitorul incomoda. Pe cine și cum? ‒ rămân taine încă neelucidate.

O altă deprindere de-a romancierului, reliefată de doamna Georgescu, era străvechea obișnuință de a se închina înainte și după masă și ori de câte ori urca în mașină. La fel de interesant mi se pare faptul că Sadoveanu ținea numaidecât ca miercurea și vinerea să i se gătească bucate de post. Avea o plăcere deosebită să meargă în piața orașului Târgu Neamț, nu doar să cumpere legume și fructe de la țărani, ci îndeosebi pentru bucuria de a intra în vorbă cu ei, de a căuta, probabil, tipologia vreunui nou personaj, ocupant al unui loc de vază într-o viitoare creație.

Revenind la comemorarea sa, visez la ziua în care opera lui Sadoveanu își va recăpăta locul bine-meritat în atenția noastră, căci ea rămâne inegalabilă prin frumusețea limbii și prin lirismul ei aparte, oglindind în bună măsură spiritualitatea și frumusețea neamului nostru românesc. Și cum să nu fie așa, de vreme ce plăsmuitorul uriașei capodopere literare a colindat țara în sus și-n jos, a scos din uitare glorioase pagini de istorie, a pescuit și vânat în cele mai tăinuite cotloane ale spațiului românesc, a gustat vinul dealurilor însorite, s-a hrănit cu pâinea câmpiilor mănoase. A bătut din poartă în poartă, spre a-i cunoaște pe destoinicii țărani cu mâinile bătătorite de muncă și cu fețele dogorite de arșița soarelui; a grăit cu străbunii, deșteptându-i în paginile cărților sale; s-a rugat Cerului și a ascultat glasul pământului. A fost peregrin prin marile chinovii monahale românești, a stat la taifas cu liniștea și măreția codrului, cu susurul izvoarelor. După toate acestea, a ridicat prin alese cuvinte mărețe „locașuri” tuturor valorilor spirituale, culturale ori geografice ale poporului român.