La Liturghie: (Matei 28, 1-20 )

În vremea aceea, după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.

Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.

Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi.

Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Ultimul capitol al Evangheliei după Matei, cuprinzând vestea Învierii Domnului, urmată la un moment dat de Arătarea Sa femeilor mironosițe și apoi celor unsprezece ucenici, în Galileea, este citit la Sfânta Liturghie din Sâmbăta Mare. Deși sărbătorim Învierea Domnului nu sâmbătă, ci numai la miezul nopții între Sâmbăta Mare și Duminica Paștilor, vestea atât de mult așteptată nu mai are răbdare. Ecouri ale bucuriei ce va să vină apar deja din Vinerea Mare, după ce la Denia Prohodului se încheie cântarea strofelor celor trei stări. Imediat se cântă Binecuvântările Învierii, imne ce vestesc mirarea îngerilor la vederea lui Hristos socotit printre cei morți și vestea îngerului către mironosițele venite la mormânt. Iar la sfârșitul slujbei, după procesiunea pe care preoții și poporul o săvârșesc cu Sfântul Epitaf în jurul bisericii, închipuind punerea în mormânt, se mai anunță încă de două ori zorii Învierii. La strană se citește vedenia lui Iezechiel (37, 1-14) referitoare la câmpul cu oase peste care Duhul lui Dumnezeu vine, readucându-le la viață, iar apoi preotul citește ultimele versete ale capitolului 27 de la Matei, care povestesc despre îndeplinirea dorinței arhiereilor și fariseilor de a pune pază la mormântul lui Iisus, spre a împiedica un eventual furt al trupului Domnului de către ucenici.

Revenind însă la citirea de la Matei de la Liturghia din Sâmbăta Mare constatăm că ea conține patru tablouri. În primul dintre ele (versetele 1-7), constituind introducerea, Evanghelistul povestește cum Maria Magdalena „și cealaltă Marie”, considerată a fi, potrivit sinaxarului din noaptea Învierii, însăși Maica Domnului, au venit la mormânt duminică dimineața când începuse să se lumineze, dar înainte de aceasta un înger al Domnului a prăvălit piatra de la mormânt, provocând un adevărat cutremur care i-a îngrozit pe paznici, soldați romani tocmiți de iudei, care din această sperietură „s-au făcut ca morți”. Ridicarea pietrei de către înger are loc pentru ca vizitatorii să constate mormântul gol, căci momentul efectiv al Învierii Domnului nu este povestit de nici unul dintre cei patru Evangheliști, rămânând tainic. Îngerul descris ca având înfățișarea ca fulgerul, iar haina albă ca zăpada, amintește într-o oarecare măsură de imaginea Fiului Omului din Apocalipsă 1, 13-16, dar și de cea a Schimbării la Față. Este vorba, prin urmare, despre o descoperire a lumii celeilalte, o înfățișare a strălucirii slavei la care sunt chemați toți oamenii după Învierea finală.

În întâmpinarea îngerului se remarcă îndemnul „nu vă temeți” adresat femeilor mironosițe, de fapt un ecou al mesajului întregii Evanghelii a Domnului Hristos, El Însuși rostind acest imperativ de 9 ori la plural și de 4 ori la singular în cele patru Evanghelii. Împărăția lui Dumnezeu este una a bucuriei, a luminii și a veștii izbăvitoare din frica morții, din care teama se risipește. Apoi îngerul le invită pe cele două mironosițe să vadă locul unde a zăcut Iisus, ca apoi să le îndemne se facă ele însele vestitoare ale Învierii Domnului către ucenici.

Al doilea tablou (versetele 8-10) potențează bucuria Învierii. Evanghelistul le înfățișează pe mironosițe aflându-se pe cale, îndeplinind îndemul îngerului. Însă până să ajungă la destinatari, sunt întâmpinate de Iisus însuși, cu cuvintele: „Bucurați-vă!”, o desăvârșire a Bunei Vestiri aduse odinioară de Gavriil Fecioarei Maria, urmată de același îndemn „Nu vă temeți” și de vestea iminentei Sale întâlniri cu ucenicii, în Galileea. Astfel, mesajul Evangheliei nu rămâne exprimat de un emisar divin, ci Însuși Hristos Se vestește pe Sine însuși. Parafrazând o expresie a monahului vrednic de sfințenie Nicolae Steinhardt, „Hristos, ca și Tatăl, lucrează mereu (In 5, 17), iar la fiecare Liturghie se jertfește. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe șantier și pune umărul”. Domnul e activ El însuși, nu Se mulțumește să îi lase pe alții să-i săvârșească lucrarea.

Este interesant că Mântuitorul Hristos alege să Se arate mai întâi femeilor care-L urmaseră în propovăduirea Lui și nu discipolilor Săi. „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”, dacă ar fi să alegem o expresie paulină (1 Cor. 1,27) care exprimă paradoxurile creștinătății precum mântuirea venită printr-un instrument (odinioară) de tortură, propovăduirea Evangheliei prin gura oamenilor (odinioară) păcătoși, înmulțirea harului acolo unde pare să rodească păcatul, intrarea în Împărăție a vameșilor și a desfrânatelor înaintea celor (care se socotesc) drepți. Alegerea Domnului ca să Se arate pentru prima dată acestor făpturi plăpânde, venite să-i ungă trupul cu miresme deși nu puteau să dea singure piatra mormântului la o parte, nu este așadar o „pedeapsă” pentru fuga ucenicilor, la momentul prinderii Sale în grădina Ghetsimani. Este de fapt expresia puterii credinței care face minuni, a aceleiași credințe care a făcut „din pescari apostoli și din păgâni mucenici”, după cum intonăm într-un imn închinat puterii mântuitoare a Crucii.

Al treilea tablou al Evangheliei din Sâmbăta Mare este un „intermezzo” înainte de bucuria finală și are ca scop să dezvăluie și fațeta cealaltă a lucrurilor, anume puterea necredinței umane. Chiar evidența Învierii, starea de a fi martor ocular la evenimentul care a schimbat fața lumii, nu aduce neapărat în inima cuiva dorința de a mărturisi. Așa cum odinioară îndemul otrăvitor al trecătorilor, arhiereilor și bătrânilor adresat Domnului: „coboară-Te de pe cruce!” însoțit de falsa promisiune că, astfel vor crede în El (Matei 27,42) nu era un strigăt sincer al necredinciosului în căutarea credinței, așa și impresia unora dintre noi e greșită, că dacă am fi fost contemporanii Domnului am fi crezut cu adevărat, am fi fost mai buni, mai plini de zel creștinesc. Astfel străjerii mormântului, trezindu-se din spaima de moarte produsă de venirea îngerului, le vestesc arhiereilor cele întâmplate, deci adevărul Învierii, însă aceast adevăr nu e în măsură să le schimbe inimile nici lor, și cu atât mai puțin celor de la templu. Și unii și ceilalți acoperă lumina sub obroc după o expresie rostită odinioară tot de Domnul Iisus (Matei 5,15), ascund evidența cu bani, dar nu se mulțumesc doar cu această tăcere asurzitoare, ci mai mult, răspândesc cuvântul că „ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam”, prezentând ca fals adevăr temerea iudeilor pentru care solicitaseră lui Pilat pază la mormânt  (Matei 27, 63-66).

Cel de-al patrulea tablou (versetele 16-20) exprimă o bucurie plină de sens și o trimitere la veșnică misiune. Domnul Se arată mai târziu ucenicilor Săi în Galileea, pe un munte. Este vorba cel mai probabil de Muntele Fericirilor, locul începutului propovăduirii Domnului. Această întâlnire este simbolică, exprimând un nou început. Ucenicii se închină lui Iisus Cel înviat, cu toată îndoiala unora, ceea ce arată că și pe mai departe credința trebuie cultivată, apărată de întunericul necredinței și al fricii sădite în om o dată cu păcatul. Hristos însă li se înfățișează altfel decât doar ca Rabi cel de odinioară. El este Biruitorul morții și de aceea Lui i s-a dat de către Tatăl „toată puterea, în cer și pe pământ”. De aceea, împărtășind din aceasta și ucenicilor Săi, îi face pe aceștia apostoli, adică îi trimite la propovăduire, la transmiterea învățăturii mai departe, către toate neamurile. Acest fragment de la sfârșitul Evangheliei după Matei se citește și la slujba Botezului tocmai pentru că subliniază importanța acestei Sfinte Taine în adeverirea credinței cuiva. Botezul „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este semnul intrării cuiva în anticamera Împărăției veșnice, Biserica, acolo unde Hristos este pururea cu noi, „până la sfârșitul veacului”.

Bucuria Învierii Domnului este, așadar, nu doar o bucurie la constatarea că moartea este învinsă de Iisus. Mai întâi îngerul, apoi însuși Domnul trimite la propovăduire pe cei care cred în Înviere. Este prin urmare o bucurie activă, misionară. Nu avem de a face cu o bucurie privată. Adevărul nu este  o proprietate personală, nici nu poate fi ascuns, așa cum lumina nu se ține sub obroc, ci se așează în sfeșnic pentru a lumina tuturor. El trebuie transmis mai departe celorlalți, spre a-i scoate tocmai de sub întunericul și teama morții. Tocmai de aceea ritualul Bisericii Ortodoxe nu insistă pe moartea Domnului. Sâmbăta Mare ar putea fi socotită o zi de așteptare a Învierii, un timp al odihnei măcar trupești a lui Iisus atât de chinuit înainte de moartea pe cruce, iar acum pogorât cu sufletul în adâncurile iadului spre a-i răscumpăra pe strămoși. Însă nu este așa. Deși la această frumoasă Liturghie la care se citesc 15 paremii, texte fundamentale ale Vechiului Testament recapitulând promisiunea mântuirii, nu se aude încă imnul pascal „Hristos a înviat”, totul e învăluit deja de puterea speranței. Pentru ca apoi, atunci când preotul rostește în bezna de la miezul nopții cuvintele „Veniți să luați lumină”, întreaga creștinătate să se lase inundată de Înviere, pe care o răspândește apostolic dând mai departe lumină din lumină.