A venit însă şi marea înştiinţare. De la începutul lui 1940 îi apărea adeseori Sfânta Paraschevi în bisericuţa ei. Într-o seară, i-a apărut foarte serioasă şi întristată şi i-a spus:

- Vino, fiule, să-ţi spun ceva. În curând va fi război.

Când a auzit aceasta, Iacov a căzut la rugăciune, făcând multe metanii. Acolo unde erau priveghere şi hramuri de biserici, mergea şi priveghea toată noaptea cântând, de multe ori, singur. Iar unde mergea şi cânta, nu cerea de la nimeni nici plată, nici de mâncare.

Îşi punea puțină mâncare în desagă, purta haine de doc, dar curate, şi cerceta toate bisericile din jur, mergând la ele numai pe jos. Dar cu mult mai înainte de această perioadă făcea şi o altă nevoință, ea fiind o dovadă a dragostei lui de rugăciune şi asceză.

În fiecare duminică şi sărbătoare pleca în pădure, unde căuta un loc liniştit şi retras. Îl curăţa puţin şi săpa până ce semăna cu o peşteră, după care începea metaniile şi rugăciunile.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 53-54)