Sfântul Antonie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

Documentar

Sfântul Antonie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

    • Sfântul Antonie cel Mare
      Sfântul Antonie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

      Sfântul Antonie cel Mare ‒ drumul spre sfințenie

Începător al vieţii monahale creştineşti, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Antonie a iubit atât de mult nevoinţa, încât a luptat până la sânge cu diavolii şi cu nălucirile lor, devenind ca un far luminos în faţa călugărilor, încurajându-i şi învăţându-i cum să biruiască acele curse ale vrăjmaşului. După zeci de ani de vieţuire în deşert, a cunoscut că a venit ceasul în care sufletul său să plece la Dumnezeu, aşa că şi-a sărutat ucenicii şi le-a spus să îi îngroape trupul într-un loc ascuns, pentru ca egiptenii să nu îl ia în casele lor şi să îl slăvească.

Cunoscut, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, ca fiind începătorul vieţii monahale, Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în secolul al III-lea, în Egiptul de Mijloc, şi a fost învăţat de către părinţii săi, nişte ţărani bogaţi, să creadă în Dumnezeu. După moartea acestora, pe când sfântul avea 20 ani, a plecat în singurătate, după ce a auzit Cuvântul Domnului: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-mi”. S-a nevoit în mai multe locuri, mai întâi într-o colibă din apropiere, sub îndrumarea unui bătrân care ducea o viaţă sfântă încă din tinereţe, apoi într-un mormânt idolesc şi, timp de 20 de ani, la marginea deşertului, la Pispir.

Dorea atât de mult să Îi slujească lui Dumnezeu, încât îşi ţinea mereu inima aprinsă, în rugăciune şi post, devenind părinte duhovnicesc al mai multor călugări din pustie, unii dintre aceştia venind din binecunoscutele comunităţi Nitria şi Sketis. Sufletul său curat era mult ispitit de diavolul care încerca să îl întoarcă din calea pe care şi-o alesese, luând chip de femeie şi încercând să îl facă să păcătuiască, ba chiar să îl omoare, prin atacurile sale. Diavolii se năpusteau asupra lui şi îl băteau până când rămânea la pământ, sau luau chip de fiare şi de târâtoare şi încercau să îl sperie şi să îi provoace dureri.

Pentru rugăciunile lui, vrăjmaşii nu reuşeau să îşi ducă la bun sfârşit planul, Domnul arătându-i în vedenie sfântului că îl luminează cu harul Său. Sfântul L-a întrebat pe Dumnezeu de ce nu i s-a arătat de la început, acolo unde era, dar Domnul i-a răspuns: „Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”. Ucenicii Sfântului Antonie au fost cei care au insistat ca bătrânul să plece din deşert, pentru că ajunsese aproape fără suflare, din cauza vrăjmaşului. Aşa că sfântul a rămas până la finalul vieţii sale pe muntele Kolzim, în deşertul adânc de pe malul drept al Nilului, împreună cu doi ucenici.

Nu îşi părăsea locul decât în folosul celor pe care îi povăţuia, mergând să îi viziteze, sau pentru a pleca în Alexandria, ca să îi încurajeze pe creştinii prigoniţi de împăraţii păgâni. Atanasie, unul dintre ucenicii săi, a povestit că sfântul ştia că se va muta la viaţa cea veşnică, aşa că, după ce le-a spus câteva cuvinte, îndemnându-i să nu plece urechea la eresurile din acea vreme, a văzut cum îngerii vin să ia sufletul său. După cum a dorit sfântul, ucenicii i-au îngropat trupul într-un loc ştiut doar de ei.