Pentru a distruge un neam nu e nevoie de un război militar. Istoria a dovedit că un neam poate supravieţui chiar în condiţiile unor conflagraţii mondiale cu milioane de morţi. Se regenerează. Renaşte din propria-i cenuşă. Dacă familia se călăuzeşte după valorile Vieţii, atunci neamul dăinuie. Dacă, în schimb, celula aceasta fundamentală se îmbolnăveşte, atunci neamul se stinge. Vreme de o jumătate de veac, Sfântul Arsenie de la Prislop a dus mai departe testamentul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, anume dăinuirea familiei româneşti roditoare a mulţi copii. Lupta sa împotriva avortului este unică în istoria neamului nostru. Nu mai întâlnim o încordare duhovnicească de o asemenea intensitate în vreo altă epocă. În mod real, lucrarea Cuviosului Arsenie este fără precedent.

Rezistenţa românilor în istorie, în ciuda tuturor contextelor nefavorabile, s-a constituit în jurul mănăstirilor. Reputatul istoric Constantin Giurescu socotea că noi, românii, dăinuim ca neam câtă vreme nu ne înstrăinăm de Ortodoxie, dând exemplul nobililor ardeleni care, trecând la catolicism, şi-au pierdut şi identitatea naţională. Aşadar, fără Ortodoxie, ne pierdem menirea ca neam.

Cei care au luptat de veacuri împotriva românilor au căutat să lovească tocmai în credinţa cea adevărată. Astfel, la jumătatea veacului al XVIII-lea, mănăstirile şi bisericile din Ardeal au fost bombardate din ordin imperial. Timp de aproape două secole, până la Marea Unire, românii din Ardeal au suferit sub ocupaţie străină. Ameninţarea cea mai mare a fost pierderea identităţii naţionale. Lipsa mănăstirilor, adevărate bastioane ale rezistenţei prin Ortodoxie şi românism, a cântărit hotărâtor în descumpănirea neamului. A fost nevoie de oameni trimişi de Dumnezeu să restaureze valorile Bisericii şi ale neamului. Unul dintre aceşti uriaşi ctitori a fost Sfântul Arsenie de la Prislop, care şi-a pus viaţa pentru familia şi neamul românesc.

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Sfântul Arsenie s-a născut la 29 septembrie 1910, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara. Din botez, a primit numele Zian. Zian a crescut odată cu năzuinţele Marii Uniri. Una dintre acestea a fost aceea ca românii din Ardeal să nu mai ajungă niciodată să fie oprimaţi de către maghiari sau de alte naţiuni cu politică expansionistă. Mitropolitul Nicolae Bălan, om luminat care a înţeles nevoile epocii, a lansat un proiect vizionar pe două direcţii: renaşterea spirituală ortodoxă cu caracter popular şi reînvierea monahismului ortodox. Aceste lucrări misionare aveau menirea de a redresa familia ameninţată din toate părţile. Aşadar, pentru ca neamul românesc să dăinuie în istorie a fost nevoie de o viaţă monahală autentică şi de restaurarea valorilor familiei.

Absolvind cursurile Teologiei din Sibiu, apoi Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti, Zian a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1940, după ce petrecuse o perioadă în Sfântul Munte, sub îndrumarea Stareţului Antipa Dinescu. Părintele Arsenie s-a dovedit a fi omul de care Mitropolitul Nicolae avea nevoie pentru ca proiectul său să fie realizat. „Predica Părintele Arsenie Boca la Altarul bisericii Mănăstirii Sâmbăta din pădure – mărturiseşte Părintele Ilie Moldovan –, până nu existau zidurile acestea. Şi dacă are un merit Părintele, este tocmai acela de a semnala cel mai grav păcat, avortul, care s-a abătut asupra poporului român şi care la vremea interbelică şi-a arătat capul şi a început să secere puternic în sânul biologic al neamului românesc. După slujbă era înconjurat mai ales de femei, căci cel mai adesea au alergat la el femeile, de parcă cineva le-ar fi chemat acolo. Acel cineva, zic eu, au fost îngerii Domnului, care le-au îndemnat pe femei să se ducă să-l asculte pe Părintele la Sâmbăta. Şi vorbea despre avort”.[1]

Când istoria unui neam ajunge la o cotitură, este nevoie de un proroc pentru ca linia neamului să nu se stingă. Glasul prorocului nu este blând şi nici pe placul oamenilor. Sfântul Arsenie a fost mânat de această dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul românesc. Lucrarea sa duhovnicească de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus este dificil de contabilizat chiar şi astăzi. Părintele Stăniloae observa, în 1943, că renaşterea familiei nu era doar un fenomen local, în jurul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, ci avea înrâurire la nivelul întregii ţări.

„Ţinem doar să mai accentuăm importanţa naţională pe care o are lucrarea de acolo. Peste neamul nostru s-a abătut ca un adevărat flagel obişnuinţa avorturilor. Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca entitate impersonală îl combate. Dar organele lui personale îl practică şi îl promovează. Numai o zguduire religioasă a conştiinţelor poate ajuta aici. Părintele Arsenie a identificat aici o mare racilă şi a pus fierul roşu pe ea. Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care, trezite la conştiinţa acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. Este de aşteptat ca această trezire să treacă de la om la om şi să putem înregistra, nu peste mult, efecte remarcabile. În orice caz, mişcarea de înnoire, de radicalizare a vieţii creştine în sensul restaurării ei sănătoase, chiar de va fi reprezentată numai prin elemente puţine în satele noastre, va exercita o influenţă binefăcătoare asupra unor cercuri cât se poate de largi”.[2]

Mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis pe Părintele Arsenie în misiune în toată Ţara Făgăraşului. Glasul prorocesc al Cuviosului Părinte era ascultat de preoţi, oameni simpli, intelectuali, oameni de stat. Autoritatea lui duhovnicească era incontestabilă şi a uimit o întreagă ţară, care a recunoscut în el pe Sfântul trimis de Dumnezeu pentru ca istoria neamului să nu se ducă devale. 

Având harisma înainte-vederii, Părintele Arsenie cunoştea viaţa unor prunci mai înainte de a se naşte. Aşa că le avertiza pe mame să nu-i avorteze, fiindcă ei au o misiune în viaţa Bisericii şi în istoria neamului românesc. 

Şi multe astfel de vieţi de prunci a salvat Părintele. „Mi-aduc aminte, tot aşa – povesteşte Părintele Ioan Sabău –, de o scenă… S-a dus o femeie care rămăsese gravidă, iar soţul a fost arestat, prin ’48. S-o dus să-l întrebe pe Părinte ce să facă. Mai avea trei copii. Copiii ceilalţi erau deja mari. «Părinte – i-a spus ea –, ce să mai fac cu ăsta din pântece? Mi-am pus gând să-l pierd, să-l avortez… Pentru că nu reuşesc să-l cresc. De când a plecat soţul meu, sunt nenorocită !...». Şi-i zice Părintele: «Femeie, lasă-l, că ăsta Îl va sluji pe Dumnezeu cândva!». Copilul acela este Părintele Avramescu, din America”.[3]

În conferinţele preoţeşti, Cuviosul Arsenie avertiza în privinţa păcatului desfrânării care duce la denatalizare. I-a îndemnat pe preoţi la o mobilizare totală pentru izbăvirea de acest flagel, de unde vine şi „obrăznicia necredinţei” şi pieirea neamului. 

Intervenirea energică în ţinerea rigoristă a moralei, a vieţii morale a insului, a familiei şi, prin aceasta, a neamului! Asta pentru că vremea o cere. Dacă boala este grea, şi medicamentul este mai puternic. Sunt leacuri de limită. Când beteşugul s-a întins, recurg la asemenea leacuri de limită, care ori te fac sănătos, ori te pierd. Răul îşi face de cap. Ori îl luăm de coarne, noi toţi, care suntem hotărâţi să ducem o viaţă după Dumnezeu, ori vom fi pierduţi. Să o facem ca să nu fim păgubaşi la ceasul încercării.[4] 

Mănăstirea Prislop

Părintele Arsenie şi-a continuat misiunea în slujba renaşterii familiei şi a neamului românesc şi după ce a fost detaşat la Mănăstirea Prislop, în noiembrie 1948, chiar dacă paradigma sociopolitică se schimbase radical. Vreme de un deceniu a lucrat la restaurarea valorilor familiei într-o zonă în care comunitatea era bântuită de multe racile, în special de cea a beţiei şi de cea a avortului. „Mult s-a zbătut Părintele” – mărturiseşte Părintele Ioan Sabău. „Toată viaţa şi scrierea lui au fost spre sfinţirea familiei. Câte femei au fost la el şi s-au hotărât să nu mai avorteze! Câţi copii au rămas în pântecele mamelor lor! Nu e nimeni mai competent să ne strige în acest moment revenirea mamelor la sfinţenia Maicii Domnului, decât Părintele Arsenie”.[5]

Oricât au încercat autorităţile politice să găsească dovezi ale luptei sale anticomuniste, nu au descoperit. Părintele Arsenie era apolitic. Luminat de Duhul Sfânt, Părintele a tămăduit rănile familiei româneşti, chiar şi în epoca prigonitorilor atei. Această lucrare tămăduitoare a reprezentat un adevărat centru de rezistenţă a neamului românesc în faţa „obrăzniciei necredinţei” şi a tendinţelor expansioniste. Rezistenţa a avut ca temelie capacitatea de jertfă ieşită din comun a Cuviosului Părinte Arsenie. În temeiul jertfei a lucrat harul prin Părintele Arsenie, fiind salvaţi nenumăraţi prunci de la avort. 

Povesteşte Părintele Ilie Moldovan: „Era una dintre fiicele mele duhovniceşti de când eram preot la Daneş şi care, înainte de căsătorie – cum făceau numeroşi tineri în vremea aceea – s-a dus la Părintele Arsenie să se consulte în legătură cu persoana cu care vrea să se căsătorească. Când a ajuns la Părintele Arsenie, Părintele a ţinut să-i spună: «Tu, fată, sau domnişoară, cum i-o fi spus, eu te-am mai văzut pe tine». Respectiva persoană, Lenuţa, îi zice: «Părinte, pe mine nu m-aţi mai văzut, că eu nu v-am văzut niciodată, nici nu am fost aici». «Tu, fată, eu te-am văzut pe tine, du-te şi întreab-o pe mama ta, dacă eu nu te-am mai văzut pe tine». La ce se referea? Mama ei s-a dus la Părintele Arsenie când era însărcinată şi o purta în pântece. Şi a mai spus şi din ce motive mama ei s-a dus la Părintele Arsenie, care a ştiut că în pântecele ei se găseşte o fată. O vedea Părintele Arsenie parcă era la ecograf (…). Ecograful duhovnicesc. Se duce acasă respectiva domnişoară şi îi spune mamei sale ce i-a relatat Părintele Arsenie. Iar mama i-a mărturisit fetei sale ceea ce i-a spus odinioară Părintele: «Să nu faci avort, că vei avea o fată». Şi a rămas consternată şi mama că, după atâta vreme, Părintele o identifică pe cea pe care o văzuse în pântece. După câţi ani? După 20 de ani”.[6]

Părintele Arsenie a înţeles că dacă în neamul românesc se poate clădi ceva, atunci se poate doar printr-o uriaşă jertfă. Mitropolitul Nicolae Bălan îl pusese chezaş al legământului reînnoit al Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu.[7] Misiunea lui a fost reînvierea monahismului românesc într-un Ardeal pustiit vreme îndelungată. Însă reînvierea a fost în strânsă legătură cu regenerarea celulei neamului, care este familia. Monahii vrednici trebuiau născuţi în familii care să vieţuiască în poruncile lui Dumnezeu – acesta era gândul Părintelui Arsenie. 

Avorturile înseamnă „moarte de om, cer cap de mamă” – spunea Părintele – şi „în ce-ai greşit în aceeaşi să te îndrepţi”.[8] Pentru femeile care făcuseră avort, soluţia Părintelui era schimbarea vieţii şi milostenia: „Mare ispitire – spunea el – păţesc mamele care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâţia copii, ai altor femei sărace şi să-i botezi. Iar dacă nu, iei şi botezaţi gata, căci ştie Dumnezeu cât te mai ţine. Şi să grijeşti de dânşii, ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, încălţăminte, făină, bani de şcoală, până-s în stare să-şi câştige singuri pâinea. Şi ce scoţi din copiii tăi, aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea în vremea asta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi toate nădăjduind mila lui Dumnezeu, că-ţi va ierta păcatul. Căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii lui Dumnezeu, căci va fi cu milă celor ce-au făcut milă”.[9] 

Primind de la Domnul această lucrare, Părintele Arsenie a fost, vreme de aproape jumătate de secol, un Apostol al renaşterii familiei şi a neamului românesc. „Numai atunci – spunea Părintele – este nunta binecuvântată de Biserică, câtă este spre naştere de copii, restul este desfrânare”.[10]

Biserica din Drăgănescu

Alungarea Părintelui Arsenie din mănăstire şi interdicţia de a mai sluji şi de a mai purta haina monahală nu au blocat proiectul misionar al renaşterii familiei şi a neamului românesc. În situaţia în care se afla, sub tirul atâtor prejudecăţi, Părintele Arsenie a purtat fără resentiment această povară, lăsându-se răstignit pe crucea infamiei. Cunoştea cu duhul că doar astfel poate înainta lucrarea de tămăduire a rănilor familiei. În noua ipostază, acoperit de statutul modest de pictor al unei biserici din marginea capitalei, Părintele a povăţuit mii de oameni care-l căutau însetaţi de cuvântul cel viu.

„Părinţii mei – mărturiseşte Maica Adriana de la Schitul Cornet – s-au căsătorit cu binecuvântarea Părintelui Arsenie, dar timp de doi ani n-au avut copii. De aceea, s-au dus şi i-au spus Părintelui că dacă ar şti că nu pot avea copii, atunci ei ar dori să ducă o viaţă curată, cum zicea şi pravila Părintelui («binecuvântată e numai zămislirea de prunci»). Părintele însă le-a zis: «Nu, mă, Dumnezeu să vă binecuvânteze căsătoria cu copii!». A rămas apoi însărcinată mama, dar se simţea foarte, foarte rău. S-a dus la Părintele, la Sâmbăta, iar Părintele i-a spus: «Suferă şi tu, că şi suferinţa asta are un rost». Când a ajuns la maternitate, din cauza complicaţiilor, au venit să o consulte un medic şi o asistentă şi s-au mirat foarte tare: «Extraordinar! Cum de ai rămas însărcinată?!». Aşa am apărut eu pe lume. Îi datorez viaţa Părintelui Arsenie şi de aceea am curaj să mărturisesc despre el”.[11]

Părintele Arsenie a fost un neobosit propovăduitor al Vieţii. I-a păsat cu adevărat de neamul românesc şi, de aceea, a trăit durerile lui. Căutând „rădăcina durerilor”, a povăţuit tot timpul familiile spre rostul lor: „Prima întrebare – îşi aminteşte Părintele Nichifor Todor – pe care o punea Părintele la fiecare, era «câţi copii aveţi?» şi «de ce nu vă faceţi copii?». «Vedeţi voi, mă – spunea Părintele –, toţi cei care vă feriţi de copii o să suferiţi»”.[12]

Atunci când femeile veneau împovărate de necazuri cauzate de copiii lor, Părintele le îndemna la răbdare. Felul în care îi mustra pe oameni era doar spre îndreptare, spre trezirea şi conştientizarea unor situaţii, pentru că mulţi se îndreptăţeau, socotind că pătimesc pe nedrept. „Stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura – îşi aminteşte Înaltpreasfinţitul Serafim Joantă –, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): «Tu câți copii ai?», «Dar tu?», «Dar tu?»… Răspunsul, îl bănuiţi, era: unul, doi sau trei. Părintele întreba mai departe: «Dar ceilalţi unde sunt?». Pentru ca tot el să răspundă: «Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu doi copii cât cu zece, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată, acum vă plătiţi păcatele!»”.[13]

Multor femei, care aveau o cumpănă în privinţa naşterii unui copil, Părintele Arsenie le-a insuflat curajul unei astfel de jertfe. Aşa s-au născut mulţi copii, care astăzi dau mărturie despre minunea vieţii lor şi despre harismele Părintelui Arsenie. „Mama mea – povesteşte Părintele Antim David, stareţul Mănăstirii Schitul Măgureanu –, când  m-a născut pe mine, fiind al 7-lea copil din cei 8 ai părinţilor mei, oameni credincioşi… Şi-atunci, când a rămas însărcinată cu mine, doctorul i-a spus că ar fi mai înţelept să facă un avort, întrucât nu putea să mă nască şi să rămână şi ea în viaţă. Şi ştiţi bine că era interzis avortul în vremea respectivă, încât un medic nu dădea un astfel de sfat decât în condiţii extreme. Şi-atunci, mama aflase de Părintele Arsenie Boca, care picta la Biserica Drăgănescu de-aici, de lângă Bucureşti – Giurgiu –, şi sigur că a venit până la Bucureşti să afle părerea lui. Luase legătura cu o călugăriţă de la Iaşi care-l cunoscuse foarte bine şi, fiindu-i prietenă, i-a spus: «Mă Elena, eu n-am ce sfat să-ţi dau. Eu sunt o călugăriţă, nu ştiu ce-nseamnă să ai un copil, dar ce te sfătuiesc este să te duci până la omul acela, şi ce ţi-o spune, aşa să faci!». Şi-atunci a venit la Bucureşti, spunându-i tatei că vine la sora mea mai mare, care locuia la vremea respectivă aici, în Bucureşti, şi a făcut, într-adevăr, o vizită până la Drăgănescu. Ajungând dimineaţa în jur de 8-8 şi ceva, l-a aşteptat pe Părintele. Mai erau – apropo de pelerinaje şi de adunări de oameni – erau câteva zeci de persoane adunate la vremea respectivă, aşteptându-l pe Părintele Arsenie. Şi-acolo, când a ajuns Părintele, a întrebat: «Unde este Elena de la Iaşi?». Pe mama o cheamă Elena. Şi, sigur, n-a ieşit în faţă. Or mai fi fost pe-acolo Elene. Şi-atunci s-a uitat la ea şi i-a spus: «Vino-ncoace, Elena!». Şi-atât a fost discuţia cu Părintele Arsenie: «Nu mai asculta de vocea dracului! Du-te acasă, că vei avea un băiat! Şi, ca o întărire a minunii, vei mai avea încă unul după el». Lucru care s-a şi întâmplat. Şi-aşa m-am născut eu. Eu nu l-am cunoscut personal. Sunt mult mai tânăr. Dar mama l-a cunoscut în conjunctura respectivă şi mi-a spus lucrul acesta în ziua hirotoniei mele. Eu n-am aflat de lucrul acesta mai devreme, ca să nu mă influenţeze în decizia pe care eu am luat-o în viaţă pe urma slujirii preoţeşti. Nu!”.[14]

Ceea ce a făcut Cuviosul Arsenie de la Prislop pentru familia şi neamul românesc este unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Anvergura misiunii sale pentru Viaţă, nu doar în perioada în care a vieţuit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi la Mănăstirea Prislop, ci şi în cele trei decenii de monahism în lume, într-un mod deosebit de rodnic, l-a determinat pe Părintele Ilie Moldovan să afirme: „Cel mai mare duşman al avortului pe pământul românesc a fost Părintele Arsenie”.[15]