„Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus” (Ioan 19, 16-18)

Duc la moarte pe Dătătorul vieţii. Şi s-a făcut aceasta pentru noi, prin puterea şi iconomia dumnezeiască mai presus de minte, pătimirea şi sfârşitul Lui risipind într-un mod neaşteptat planul iudeilor. Căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morţii, şi moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune şi viaţă nouă. Purtând pe umeri lemnul pe care avea să fie răstignit, înaintează, fiind osândit de mai înainte la moarte şi purtând această hotărâre asupra Lui numai pentru noi. Căci a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoşi, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”, după cum s-a scris (Galateni 3, 13). Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toţi, firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: „Blestemat este oricine nu stăruie întru toate celescrise în cartea Legii, ca să le facă” (Deuteronom 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a ştiut de păcat S-a făcut blestemat pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să obţină răscumpărarea tuturor.

Deci Hristos nu poartă crucea cuvenită Lui, ci pe cea care atârnă peste noi şi pe care eram datori să o purtăm noi, dacă ne gândim la osânda ce ni se da prin Lege. Căci, precum a fost între morţi nu pentru Sine, ci pentru noi, ca să Se facă începătorul vieţii noastre, desfiinţând în Sine stăpânirea morţii (Evrei 2, 14), aşa a luat asupra Sa şi crucea cuvenită nouă, osândind în Sine pedeapsa provenită din Lege, ca toată fărădelegea să-şi astupe gura ei, după cuvântul din Psalmi (Psalmi 106, 42), o dată ce Acela care nu avea păcat a fost osândit pentru păcatul tuturor. Iar ceea ce s-a săvârşit în Hristos va folosi foarte mult sufletelor noastre, întrucât ni S-a făcut model de bărbăţie. Socotesc că nu vom putea în nici un alt mod să ajungem la bunătăţile desăvârşirii şi la unirea deplină cu Dumnezeu, dacă nu vom pune iubirea faţă de El mai presus de cea faţă de viaţa pământească şi nu vom voi să ne primejduim, cu toată râvna, pentru adevăr, dacă nu se va cere aceasta. Fiindcă zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu-şi ia cruceaşi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Iar a-şi lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu şi a socoti viaţa cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se ruşinează să poarte crucea şi să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociţii, deşi avem ca mamă acest pământ nesimţitor şi am fost chemaţi la existenţă din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evlaviei şi, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o ruşine de nesuportat - şi ne-am feri de batjocura celor obişnuiţi să râdă de noi - că săvârşim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puţina şi trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor şi căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea.

Cugetăm şi lucrăm ca nişte slugi care se cred mai presus de Stăpânul şi ca nişte ucenici, mai presus de învăţători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

Să amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea patimilor de pe cruce, făcută de către Domnul nostru Iisus Hristos, căci a spus: „Iată nesuim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului,căci va fi dat păgânilor... şi, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide şi-L vor omorî” (Luca 18, 31-32). Iar ucenicul neînţelegând încă taina, ca unul ce era iubitor al Învăţătorului, mişcat de evlavie, a zis: „Ai milă de Tine, Doamne, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” Şi ce răspunde la aceasta Hristos? „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Din acestea putem culege mult folos, căci vom şti, atunci când vom fi chemaţi în slujba lui Hristos, că trebuie să ne arătăm bărbăţia cea după Dumnezeu şi să pătimim luptele pentru virtute; dar şi, dacă cei ce ne cinstesc şi ne iubesc mult ne împiedică să facem ceva pentru dobândirea virtuţii, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slavă între oameni, să nu primim nicidecum îndemnul lor. Căci nu se deosebesc în nici un fel de Satana, căruia îi este plăcut şi obişnuit să ne îndemne la fapte de sminteală, sau să ne atragă în rătăciri şi în vorbe moleşitoare, spre a împiedica pe cel ce vrea să stăruie în cugetarea iubitoare de Dumnezeu, reţinându-l de la săvârşirea a ceea ce-i este de folos. Şi mie mi se pare că ceva de felul acesta voieşte să arate Hristos când zice: „dacă ochiul tău cel drept tesminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine” (Matei 5, 29). Căci ceea ce ne păgubeşte nu mai este al nostru, chiar dacă prin legea iubirii ne atrage într-o unitate, chiar dacă firea îl face să pară că e al nostru.

Iar cei doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind şi aceasta. Căci osândesc pe cei nedrepţi împreună cu Cel drept, ca să arate, şi prin aceasta, cât mai necinstită moartea Mântuitorului. Aceşti osândiţi la răstignire împreună cu Mântuitorul sunt un simbol al celor două popoare, adică Israel şi neamurile, un semn că şi ele vor scăpa de stricăciune împreună cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor două popoare? Pe iudei Legea îi arăta osândiţi, căci erau vinovaţi de călcarea ei. Pe păgâni îi arată astfel rătăcirea, căci „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1, 25).

Dar şi în alt mod cei răstigniţi împreună cu Hristos sunt alipiţi Lui, căci, suportând moartea pentru vechea abatere, sunt schimbaţi spre viaţă nouă şi evanghelică. De fapt, Pavel a spus că cei ce sunt ai lui Hristos „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Galateni 5, 24), şi iarăşi vorbeşte despre sine, ca despre toţi: „căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 19-20). Iar altora le scrie: „Dacă deci aţi murit lumii, pentru ce sunteţi ca cei ce vieţuiesc în lume” (Coloseni 2, 20)? Căci moartea vechii vieţuiri lumeşti ne aduce viaţa în Hristos. Deci răstignirea celor doi tâlhari împreună cu Hristos înseamnă pentru noi înfăţişarea celor două popoare care vor muri împreună cu Mântuitorul Hristos, prin lepădarea plăcerilor lumeşti şi refuzul vieţuirii trupeşti, alegând să trăiască împreună cu Stăpânul lor, ca unii ce, trăind Lui, îşi predau Lui viaţa lor. Nu se opune întru nimic acestui simbol faptul că cei spânzuraţi împreună sunt răufăcători. Căci înainte de credinţa în Hristos eram, prin fire, fii ai mâniei şi toţi osândiţi la moarte, precum am spus la început.

(Extras din Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Editura Sf. Lacu, 1999)