Născut în secolul al IV-lea, în Mesopotamia, Sfântul Efrem a fost alungat de acasă de tatăl său, pe când era doar un copil, pentru că iubea religia creștină, pe când tatăl său era un preot păgân. Crescut de Sfântul Episcop Iacob, tânărul a aprofundat atât de mult învățăturile dumnezeiești, încât a primit darul lacrimilor, ani de zile fiindu-i luminată fața ca de două izvoare, plângând adesea din durere, iar uneori de bucurie. După ce a fost botezat, în jurul vârstei de 20 de ani, a plecat în pustiu pentru că își dorea să ducă o viață de monah, sub îndrumarea unui om care deprinsese deja această cale.

Ajuns în Edesa, i-a ieșit în drum o desfrânată, iar Sfântul, prefăcându-se că îi acceptă propunerile rușinoase, a dus-o în piață, în văzul tuturor, și acolo a mustrat-o că se teme de privirile oamenilor, în loc să se teamă de Dumnezeu, Cel care vede toate și va judeca. Atunci desfrânata a simțit în sufletul ei frica de Dumnezeu și s-a pocăit, renunțând la viața păcătoasă pe care o avea.

După câțiva ani, Sfântul Efrem a plecat din Edesa și, în urma unei vedenii în care Sfântul Vasile i se arăta precum o coloană de foc ce unea cerul cu pământul, a plecat în căutarea acestuia. Ajuns în Cezareea Capadociei, l-a găsit pe Sfântul Vasile slujind, având un porumbel alb pe un umăr și care îi șoptea cuvinte sfinte. Sfântul Vasile știa că Efrem a venit să îl caute, așa că l-a chemat în Altar și i-a întărit credința, încât Sfântul Efrem a început de atunci să vorbească grecește, deși nu cunoscuse limba, și a fost numit diacon.

Începând războiul între romani și perși, creștinii erau persecutați, fiind considerați aliați ai romanilor, așa că Sfântul Efrem s-a întors în patria lui, pentru a le veni în ajutor fraților, prin cuvintele pe care Domnul i le insufla. Era atât de mare acest dar de a le vorbi oamenilor, încât Cuviosul uneori nu făcea față tuturor gândurilor pe care avea să le transmită și Îl ruga pe Dumnezeu să Își rețină harul, căci se bâlbâia. Deși oamenii îl ascultau ca pe un adevărat înțelept și om al lui Dumnezeu, Sfântul Efrem refuza să fie ridicat la treapta de preot, din smerenie. Cum orașul Nisibe a fost asediat de perși, Cuviosul Efrem a plecat spre Edesa, loc în care avea să rămână în ultimii ani de viață, pentru a scrie lucrările ce au adus atât de mare folos duhovnicesc.

Lăsând un testament prin care cerea ca trupul său să fie pus în groapa străinilor și să nu fie cinstit, Sfântul Efrem a aflat că unul dintre ucenicii săi îi pregătise o haină scumpă în care să îi îmbrace trupul după moarte și s-a mâhnit. Ucenicul, îndrăcit fiind, a început să fie chinuit, iar sfântului, fiindu-i milă de el, l-a vindecat. Apoi Cuviosul a trecut în viața veșnică, fiind înconjurat de toți călugării ieșiți din pustiu, peșteri și mănăstiri, veniți pentru a-l conduce pe ultimul drum. La finalul vieții sale, Sfântul Efrem a recunoscut faptul că nu vorbise niciodată de rău pe nimeni și nici nu spusese vreun cuvânt fără de folos.