Anul acesta, prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe a fost mutată de pe 23 aprilie - dată care cădea în timpul Săptămânii Patimilor – pe 29 aprilie, a doua zi de Paşti. O decizie firească a Sfântului Sinod a fost aceasta de a muta serbarea sfântului care ocroteşte peste 900.000 de români ce-i poartă numele. În loc de o perioadă de întristare (pentru Sfintele Pătimiri ale Domnului), s-a ales una dintre primele zile luminate de bucuria Învierii. Din neştiinţă sau din dorinţa de a mai inventa un motiv ca să atace Biserica, s-au găsit voci care să considere decizia sinodală drept una „arbitrară”, care ar putea prevesti şi alte gesturi „mai grave”. Adepţii „laicităţii” ar dori să aibă – deducem dintr-o astfel de reacţie – dreptul de a se pronunţa şi într-o problematică eminamente eclezială. Dacă e „un sfânt popular”, înseamnă că este „al poporului” care musai trebuie consultat. Prin referendum? A, nu... Prin reprezentanţii săi autoerijaţi şi abuziv autointitulaţi: „societatea civilă”. Mâine, poimâine, ne vor ameninţa cu o lege care să fixeze odată pentru totdeauna data Paştelui! Ce tot o schimbă „popii ăştia” de la an la an, după cum au ei interesul!?...

„Nu e voie cu icoane în şcoli. Nu trebuie să se audă «Tatăl nostru» la postul public de radio. Nu trebuie să stea Biblia în sălile de judecată. Homosexualitatea este la fel de firească precum heterosexualitatea”. Cu astfel de afirmaţii a debutat în România post-comunistă propaganda de tip neo-marxist. Această ideologie a corectitudinii politice va împinge lucrurile mai departe, după modelul lansat „cu succes” în Occident. Şi care nu este nou deloc; are o veche istorie în spate, cu aceleaşi duhuri ale întunericului care au „inspirat” de-a lungul vremii. Să citim cu atenţie viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau alte vieţi de mucenici şi vom vedea limpede că istoria se repetă.

Mai întâi, iată un fapt relevant pentru discernământul creştinilor: acest sfânt – precum mulţi alţi sfinţi militari – a slujit în armata împăratului roman Diocleţian (284-305), până a ajuns să ocupe funcţii importante, numărându-se printre sfătuitorii mai apropiaţi. Doar când s-a pus problema persecutării creştinilor, tânărul militar şi-a arătat pe faţă credinţa în Domnul Hristos. Dar până atunci a slujit cu multă credincioşie unui împărat păgân! Pildă şi pentru cei ce schimbă râvna pe zelotism, şi pentru cei ce relativizează şi separă artificial planurile profesional/ public, respectiv personal/ intim.

Diocleţian decide să pornească prigoana împotriva creştinilor, aflând de la slujitorii zeului Apolon că nu se mai pot face prorociri din pricina „oamenilor celor drepţi pe pământ”. Sfântul Gheorghe îl înfruntă în chiar timpul unui sfat cerut de împărat şi nu se lasă înduplecat nici de făgăduinţele, nici de ameninţările acestui tiran. Au urmat chinuri cumplite pentru tânărul general: împuns cu suliţe, tras pe roată, strivit de o piatră uriaşă pusă pe pieptul său, aruncat într-o groapă cu var nestins, otrăvit etc. Văzându-l nevătămat după atâtea suplicii, multă lume a crezut în „Dumnezeul creştinilor”, inclusiv împărăteasa Alexandra. Diocleţian s-a încăpăţânat să nu accepte evidenţa minunilor dumnezeieşti. Chiar şi după ce, prin rugăciunea Sfântului Gheorghe, a fost înviat un mort, împăratul a ales să creadă că prin puteri vrăjitoreşti făcea aceasta, iar nu prin puterea lui Dumnezeu. A ales să creadă – căci sistematic împăratul prefera să asculte vocile „idolilor neînsufleţiţi” (adică ale diavolilor) ce invocau „zeii cei vechi părinteşti” – decât pe creştinul Gheorghe, cel ce prin simpla prezenţă şi doar prin cuvânt a făcut să se prăbuşească „capiştea lui Apolon”.

Pe scurt, iată etapele atacurilor declanşate împotriva creştinilor. Mai întâi este inventată sau identificată o problemă – în fapt, se creează „deranj mare” în rândul slugilor lui Lucifer. Creştinii sunt arătaţi cu degetul ca fiind vinovaţi. Se iau măsuri împotriva lor. Li se cere să se închine „zeilor” oficiali (azi, travestiţi în concepte ale corectitudinii politice, cum sunt „toleranţa fără limite” sau „teoria genului”). Pentru că refuză, se trece la persecuţii. Principala vină a creştinilor se dovedeşte a fi simplul fapt că-L mărturisesc pe Dumnezeu. Chiar dacă idolii neo-marxiştilor îşi arată tot mai mult hidoşenia şi impotenţa ontologică, prigoana continuă. Creştinii deranjează doar pentru că există şi dau mărturie despre „Cel Ce Este”. Ei sunt un „pericol” pentru societate chiar şi nimic zicând (în public). Nu pot fi acuzaţi de nimic, decât că nu vor să gândescă şi să creadă precum „prinţul acestei lumi” şi acoliţii săi. Aceasta e adevărata „crimă” de care suntem acuzaţi, că nu ne lăsăm seduşi de toată jongleria conceptuală şi de văruiala pseudo-umanistă a coşmeliei globaliste.

Dracul e acelaşi, nu are capacitatea de a se reinventa, nici de a veni cu ceva nou. Cel mult se autoparodiază. Însă cu aceia care-i fac jocurile – deocamdată – lucrurile stau diferit. Precum Diocleţian odinioară (sau Irod, sau Pilat din Pont, ori... Saul din Tars!), fiecare propagandist anticreştin ajunge, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care are de făcut o alegere fără echivoc în faţa propriei sale conştiinţe. Aceste momente mă impresionează teribil, căci teribil este darul libertăţii. Să vezi cum omul îşi alege cu bună ştiinţă traseul în veşnicie... Ştiţi care este cel mai cumplit lucru în iad? Că nici măcar nu poţi da vina pe altcineva pentru starea în care te afli.