În părțile de pe țărmul eparhiei Lichiei își avea locuința un bărbat care cinstea an de an sărbătoarea Sfântului Nicolae. Și odată, pe când prăznuia el și mulțime de popor era adunată în biserică, împreună cu aceștia era și Vasile, fiul celui ce făcea praznicul, săvârșind slavoslovia de priveghere lui Dumnezeu și slujitorului Lui, Nicolae. Și deodată nor de agareni fără Dumnezeu împresoară biserica și mulțime de popor împreună cu Vasile au fost duși robi în insula Creta. Și pe toți cei din legături i-a condamnat la muncă, iar pe Vasile, ca unul care era nobil, conducătorul luându-l l-a pus să slujească copiilor lui, la masa lui.

Iar părinții lui Vasile schimbând în plâns sărbătoarea, se tânguiau foarte. Dar după ce a trecut un an, și venind din nou sărbătoarea, spune bărbatul femeii: „Nici pe noi, zicea, nici pe fiul nostru nu-l folosește plânsul nostru, măcar să nu rămânem nepărtași sărbătorii Sfântului Nicolae”. Este convinsă femeia de bărbat și pregătesc cele necesare sărbătorii, se adună oaspeții la ospăț ca de obicei și prietenii îi mângâie cu privire la fiul lor. Și apoi au început să latre câinii foarte tare. Pentru aceea stingând repede orice torță, toți tăceau cu frică, temându-se iarăși de un atac al agarenilor, se tulburau foarte. Iar tatăl, ascuns în dosul zidului, pândea încet căutând să afle pricina pentru care lătrau câinii.

Și iată, îl vede pe Vasile stând uimit în mijlocul curții, încins cu haine de agareni, și ținând în mână o cupă plină cu vin și zice tatăl: „Fiule Vasile, tu ești sau vreo nălucă mă înșală?”. Iar fiul zice: „Nu bănui vreo nălucire, tată, ci că eu sunt, fiul tău, Vasile!”. Pe când se îmbrățișau ei, iată și mama și prietenii cu multe făclii îl înconjoară pe fiul și întrebau să afle pricina venirii lui străine.

Și fiul: „În seara asta, zice, pe când umpleam paharul cu vin la cină ca să-l dau stăpânului, nu știu cum am fost răpit pe sus până aici, precum vedeți. Dar mie mi se părea că stau pe pământ până ce tata m-a strigat, dar îl vedeam stând cu mine pe ocrotitorul nostru, dumnezeiescul Nicolae”. Iar mama, luându-l în brațe, zicea plângând. „Eu, fiule, te țin acum în mâinile mele prin ocrotitorul nostru Nicolae, pe tine pe care te credeam ucis de mâini spurcate și ucigașe!”. Dar când s-a făcut dimineață s-au adunat toți de prin împrejurimi laolaltă și pentru această mare minune toți L-au slăvit pe Dumnezeu împreună cu slujitorul Lui, dumnezeiescul Nicolae.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Panegirice I. Scrieri III, Editura Doxologia, Iași, 2016)