Sfântul Ierarh Vasile – teologul filantropiei creştine

Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile, supranumit şi „ocrotitorul săracilor”, impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea milostivă faţă de cei umili. Prin faptele şi cuvântările rostite, ierarhul capadocian a luptat împotriva inegalităţilor sociale şi a îndrumnat pe toţi la milostenie.

Sfântul Vasile, ca toţi Părinţii Bisericii, a văzut în iubirea aproapelui un al doilea altar, „taina fratelui”, locul unde se exercită în mod văzut iubirea de Dumnezeu. Taina fratelui reprezintă „atitudinea practică a Bisericii faţă de om, când contemplă şi mărturiseşte, trăieşte şi aprofundează taina iubirii divine pentru om sau misterul întrupării Domnului”.[1]

Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată că Hristos Domnul, după ce a instituit taina Euharistiei, a instituit prin spălarea picioarelor Apostolilor Săi slujirea aproapelui ca „mediu de răspândire a energiilor comuniunii divino-umane din Sfânta Euharistie”.[2]

Legătura dintre taina fratelui şi slujirea liturgică este evidenţiată de Mântuitorul, după Învierea din morţi, în drum spre Emaus. Pe de o parte, El ne arată că va fi prezent în fiecare Euharistie, întâlnindu-ne şi unindu-ne cu El prin Trupul şi Sângele Său, iar pe de altă parte, filantropia este un „drum prin care ne întâlnim cu Hristos, căci El se identifică în mod tainic cu fiecare om”.[3] Filantropia trebuie să premeargă şi să urmeze celebrării euharistice. În acest sens, relatarea despre pelerinul străin în drum spre Emaus (Luca 24, 13-32) ce nu-şi dezvăluie identitatea decât după ce e primit în casă şi invitat la masă, rămâne cea mai puternică experienţă mistagogică pascală, care permite Bisericii să vorbească despre „taina fratelui”.[4]

Sunt vestite aşezămintele Sfântului Vasile cel Mare, organizate în sânul Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor, orfanilor şi săracilor. Comuniunea şi frăţietatea duhovnicească, pe care le vede Sfântul Vasile ca fiind fiinţa trupului mistic al Domnului, se manifestă prin comuniunea în toate.

Este interesantă motivaţia filantropiei în gândirea Sfântului Vasile. El susţinea filantropia pe temeiul unităţii neamului omenesc, având acelaşi Părinte, pe Dumnezeu. Astfel, Sfântul Vasile vorbeşte despre o „frăţietate a creştinilor”, ca fiind fii şi moştenitori împreună cu Hristos (Romani 8, 16) şi fraţi, având un Tată comun, pe Dumnezeu. Căci un singur popor sunt toţi cei ce formează un Hristos şi o singură Biserică.[5] Unitatea tuturor creştinilor se menţine şi se dezvoltă, mai ales, prin Sfânta Euharistie, aşa cum afirma Sfântul Vasile într-o rugăciune de la Sfânta Liturghie: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”.[6] Ideea ce transpare din învăţătura Sfântului Vasile este că cel care vrea să slujească liturgic, trebuie să trăiască filantropic şi cel care vrea să slujească filantropic, trebuie să trăiască liturgic. Pentru Sfântul Vasile, nu se poate disocia în niciun fel Liturghia de filantropie.

Învăţăturile despre filantropie şi milostenie ale Sfântului Vasile le regăsim în omiliile sale. În viziunea marelui capadocian, bunurile materiale au fost date cu scopul de a fi folosite de toţi oamenii în comun. Ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Vasile considera bogăţia ca ceva indiferent, nici bun, nici rău. Oricâte virtuţi ar practica omul, fără milostenie el nu se poate mântui: „Nu ai avut milă, nimeni nu va avea milă de tine. Nu ţi-ai deschis casa celui străin, vei fi îndepărtat din împărăţie. Nu ai dat pâine celui flămând, nu vei câştiga viaţa veşnică”.[7]

Acelaşi lucru se vede şi în rugăciunea euharistică: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul clor vremelnice, cele nestricăcioase în locul clor stricăcioase”.[8]

Cel care face milostenie imită pe Dumnezeu care iubeşte lumea atât de mult (Ioan 3, 16). Prin aceasta, omul relevă că este o fiinţă sociabilă şi socială. De aceea, Sfântul Vasile îndeamnă  pe păstoriţii săi să nu oprească circuitul iubirii dumnezeieşti, prin a nu-şi însuşi bunurile hărăzite de Dumnezeu. Astfel, zice el, „după cum o fântână, care chiar dacă are apă, dar este închisă, apa nu este bună de băut, la fel şi bogăţia, atunci când este întrebuinţată spre folosul altora devine un bun comun şi roditoare”.[9]

Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile, supranumit şi „ocrotitorul săracilor”, impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea milostivă faţă de cei umili. Prin faptele şi cuvântările rostite, ierarhul capadocian a luptat împotriva inegalităţilor sociale şi a îndrumnat pe toţi la milostenie.

(Pr. Dumitrache Ciprian)

 

[1] Mitropolit Dr. Daniel Ciobotea, „Taina fratelui”, în: Candela Moldovei, an III, nr 1-2, p. 11.

[2] Preot Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 12.

[3] Idem, p. 122.

[4] Mitropolit Dr. Daniel Ciobotea, op. cit., p. 12.

[5] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola CLXI, apud. Nicolae Chitescu, „Aspecte eclesiastice în opera Sfântului Vasile cel Mare”, în: Studia Basiliana, vol. I, p. 258.

[6] Liturghier, p. 234.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Hom. In divites, 4, PGXXXI, apud Ion Vicovan, „Sf. Vasile cel Mare – teologul şi modelul filantropiei”, în: Studia Basiliana,  vol. I, p. 150.

[8] Liturghier, p. 236.

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, traducere din limba greaca şi note de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 99.

Ultimele din categorie