Aspru şi fără cruţare faţă de sine însuşi, Preacuviosul Iov, având multă iubire pentru aproapele, era îngăduitor cu neputinţele altora şi întru totul lipsit de răutate. Iată o pildă a nerăutăţii sale:

Odată, în miez de noapte, trecând pe lângă hambare, a văzut un om ce fura din grâul mănăstirii. Atât de repede a ajuns lângă hoţ, încât acesta nici măcar o glumă nu a mai putut să facă pe seama sacului său plin cu grâu. S-a apropiat, deci, de locul faptei, iar hoţul, cuprins de spaimă înaintea preacuviosului, stătea înţepenit ca o stană de piatră. 

A căzut apoi la picioarele Preacuviosului Iov şi l-a rugat ca nu cumva să povestească ceva despre fapta sa, temându-se să nu fie socotit tâlhar printre cei care mai înainte îl credeau pe el om cinstit. Stareţul, lipsit de răutate, nu a vădit vina aceluia nimănui, şi chiar el însuşi, cu propriile mâini, l-a ajutat pe hoţ să-şi ridice sacul cu grâu pe umeri, dându-i astfel învăţătură despre nejudecarea aproapelui, dar, totodată, şi despre răpirea bunurilor ce aparţin altora, aducându-i aminte de poruncile lui Dumnezeu şi de înfricoşata zi a Domnului în care el va fi nevoit să dea răspuns de fapta sa. Şi astfel, cu pace l-a lăsat pe el să plece.

Să amintim că şi această ultimă faptă a Preacuviosului Iov nu este necunoscută în istoria nevoinţelor pustnicilor de odinioară, şi că, prin urmare, în cazul dat, preacuviosul s-a arătat un minunat urmaş al nevoitorilor celor din vechime.

(Sfântul Iov de la Poceaev – Viața. Cuvinte de învățătură. Acatistul, Editura Cartea Ortodoxă & Sophia, București, 2008, pp. 16-17)