Scrise în urmă cu treisprezece veacuri, ele nu numai că sunt actuale, dar au capacitatea de a-l orienta pe omul contemporan, a cărui viața interioară este tot mai scindată și mai fragmentată, să descopere un proiect de asceză creștină și un plan de lucrare duhovnicească, ale căror țintă este mântuirea sufletului.

Viața creștină – o cale a „Crucii de fiecare zi”

„Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăț (cu tihnă)”, învață apoftegmatic Sfântul Isaac Sirul. Iar mai larg, Sfântul Părinte consideră că „nu se poate apropia cineva de Dumnezeu fără necaz și nu poate păzi dreptatea sa neschimbată fără El. Și de va opri lucrurile care sporesc necazul, va opri și pe cele ce păzesc dreptatea lui și se va afla ca o comoară nepăzită și ca un luptător dezarmat și ca o corabie lipsită de vâslele ei și ca un râu al cărui izvor de apă a secat”. 

Încercările „sunt neapărat folositoare oamenilor”, indiferent de condiția lor morală. Dacă pentru cei care trăiesc în păcate și patimi, acestea sunt un mijloc de curățire și de eliberare de „zgura” fărădelegilor, pentru cei sporiți duhovnicește, ele au ca scop probarea statorniciei credinței lor în Părintele Ceresc. La cei îmbunătățiți, învață Sfântul Isaac, necazurile sau pătimirile fără de voie sunt mult mai grele, uneori înspăimântătoare, și răsar la tot pasul. Mijloace de verificare a tăriei morale, acestea se bucură și de răsplată înmulțită din partea lui Dumnezeu, pe potriva calității, nobleței și demnității cu care ele au fost primite și înfruntate. Precum un navigator încercat își testează și își arată iscusința în vreme de primejdie, tot astfel, un adevărat creștin își demonstrează puterea morală și angajamentul duhovnicesc mai ales în momentele de cumpănă, de necaz și suferință. 

Potrivit Sfântului Isaac, acceptarea și purtarea cu demnitate a necazurilor constituie o cale aspră de cunoaștere a adevărului despre sine și despre mila lui Dumnezeu, căci „nu e cu putință să cunoaștem adevărul, dacă nu vin asupra noastră ispitele din îngăduință. Iar primind cineva încredințarea despre aceasta, înțelege că multă purtare de grijă are Dumneszeu pentru om și că nu e om care să nu se afle sub purtarea Lui de grijă; și că purtarea Lui de grijă privește în chip luminos mai ales spre cei ce-L caută pe El și poartă pătimirile pentru El, ca și cum și-ar îndrepta degetul spre ei”. 

În deplin acord cu învățătura patristică, Sfântul Isaac Sirul consideră că „bolile le aduce Dumnezeu pentru sănătatea sufletului”, arătând că, în ciuda slăbiciunii trupești, acestea sunt o cale de eliberare de păcate și, astfel, sursă de progres spiritual.

Prin intermediul pătimirilor și a necazurilor, creștinul își poate cunoaște, pe de o parte, granițele sau limitele firii sale, având posibilitatea să le lărgească sau să își îmbunătățească modul de viețuire, iar pe de altă parte, descoperă purtarea de grijă și mila lui Dumnezeu, care se arată mai pregnant în stare de vulnerabilitate, în suferință și în boală. 

Dacă cei care trăiesc în păcat sunt aduși la cunoștința Adevărului prin suferințele datorate păcatelor lor și socotite de Sfântul Isaac a fi „toiag al Judecătorului”, cei virtuoși gustă, la rândul lor, „fierea amară a încercărilor”, fără de care nu se poate ajunge la „băutura cea tare”, adică la cunoașterea tainelor suprafirești ale vieții creștine. Cale de întoarcere, pocăință și smerenie pentru cei dintâi, necazurile sunt, pentru cei înaintați duhovnicește, izvor al darurilor spirituale, primite proporțional cu eforturile sau nevoințe ascetice.

Așadar, precum ne învață scriitorul creștin, „încercarea este de folos oricărui om. Cei ce se nevoiesc sunt încercați, ca să sporească în bogăția lor; cei leneși, ca să se păzească de cele ce-i vatămă; cei somnoroși, ca să se îndemne la trezire; cei ce se află departe, ca să se apropie de Dumnezeu; casnicii, ca să intre în casă cu îndrăzneală”. 

„De dorești virtutea, predă-te pe tine oricărui necaz!”

Experiența duhovnicească arată că, spre deosebire de păcat, care ne amăgește cu iluzia fericirii, aruncându-ne, după înfruptarea din el, în brațele suferinței și ale durerii, ale golului sufletesc, lucrarea virtuților, anevoioasă la început, este aducătoare și dătătoare, în final, de mari bucurii. Dacă păcatul începe cu plăcere și sfârșește ca o stare de eșec existențial generalizat, virtuțile, plecând de la efortul înlăturării păcatelor și a patimilor ce li se împotrivesc, aduc sufletului, pe măsura făpturii lor, o dulceață fără seamăn, străbătând omul – trup și suflet, cu o bucurie înaltă și curată. Virtuțile, arată Sfântul Isaac, „au împletite în ele întristările”, astfel încât „cel ce iese din necazuri, se desparte, fără îndoială, de virtute”. 

Omul devine familiar lui Dumnezeu, Izvorul virtuților, pe măsura lucrării acestora. Eliberarea de fiecare patimă și dobândirea fiecărei virtuți este o nouă treaptă a urcușului duhovnicesc, deschizând o nouă ușă către un nou locaș din casa Tatălui Ceresc. Dacă înainte de încercări, omul se roagă lui Dumnezeu ca un străin, atunci când le primește pe acestea ca fiind trimise de Atotînțeleptul Părinte iubitor, fără a crâcni sau a se împotrivi, Îl face pe Dumnezeu dator și este socotit fiu adevărat al Său.

Scopul general al acestor pătimiri, este folosul duhovnicesc și mântuirea, căci, ne încredințează același Sfânt Părinte, Dumnezeu vrea ca omul „să nu plece de aici împovărat de toate strâmtorările și necazurile, nefolosindu-se întru nimic de lumea aceasta”. Bucuria Raiului se dobândește cu prețul Crucii sau al necazurilor din această viață și lume trecătoare. 

Harul dumnezeiesc și darul mângâierii în necazuri

Sfântul Isaac Sirul învață că Dumnezeu răsplătește celor bineplăcuți Lui, pe potriva răbdării de care dau ei dovadă în primirea și răbdarea necazurilor, căci, spune Sfântul Părinte „nu dă Dumnezeu un dar mare, fără o mare încercare. Pentru că după încercări a rânduit Dumnezeu și darurile, potrivit cu înțelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei zidiți de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ți se întâmplă prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să cunoști câtă cinste a primit sufletul tău din partea măririi Lui. Căci pe măsura întristării, e și mângâierea”. 

Răspunzând la întrebarea: care este mai întâi: încercarea sau darul răbdării, Sfântul Isaac spune că Dumnezeu, în iubirea Sa nesfârșită, oferă sufletului mai întâi, în ascuns, o „mărire peste măsura lui” – „duhul harului” și doar apoi verifică modul în care omul fructifică această putere.

Acest dar îl ajută mai întâi pe om să își vadă păcatele și să simtă starea sa decăzută moral, pentru ca apoi, prin dezrădăcinarea și împrăștierea relelor anterioare, să își edifice noua viață în Hristos. 

„Răbdarea înjumătățește durerea”

Cu un fin simț duhovnicesc, Sfântul Isaac Sirul identifică mai multe tipologii sau comportamente umane în față suferinței: „dacă atunci când se apropie de noi toiagul Judecătorului, ne smerim și ne aducem aminte de nedreptățile săvârșite și le mărturisim în fața Lui, ne vom izbăvi degrabă prin încercări scurte; dar dacă ne învârtoșăm în necazurile noastre și nu ne mărturisim ca vinovați de ele și vrednici să pătimim și mai multe decât acestea, ci învinăvățim pe oameni, sau uneori și pe draci, sau dreptatea lui Dumnezeu și ne înfățișăm pe noi ca nevinovați de astfel de fapte și nu socotim că Dumnezeu ne știe și ne cunoaște mai bine și că în tot pământul sunt judecățile Lui și că fără porunca Lui nu se pedepsește nici un om, atunci toate cele ce vin asupra noastră ne pricinuiesc o mâhnire neîncetată și necazurile noastre se fac cumplite și suntem legați unul după altul, ca de o funie, până ce ne cunoaștem pe noi și ne smerim și simțim nedreptățile noastre”.

În orice suferință, trupească sau sufletească, omului îi este de mare folos a face „filosofia bolii” sale, adică a căuta să vadă care sunt cauzele ce au condus la declanșarea lor, dar mai ales, identificarea căilor de izbăvire sau de ușurare din apăsarea lor, prin pocăință. „Toate greutățile și necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chip îndoit”, arată cu deosebit discernământ Sfântul Isaac, „căci răbdarea mișcorează apăsarea lor”. Dacă neînțelegerea rațiunilor profunde ale lor este „maica chinului”, răbdarea acestora este „maica mângâierii”. Ea se naște din lărgimea inimii și aduce întărirea și sporirea în dragostea către Dumnezeu.

Omul nu face niciodată singur drumul Crucii sau al Golgotei, pentru că Dumnezeu este alături de el permanent și, precum altă dată Simon Cirineanul, îl ajută, purtând El Însuși o parte din povara crucii. „Dumnezeu, spune Sfântul Isaac, este aproape de inima întristată a celui ce strigă în necazul lui, spre El. Și, dacă cineva e lipsit în cele trupești, sau se află în alt necaz (până ce prin răbdarea noastră ni le face spre ajutor, ca un doctor care, operând o boală grea, ne aduce sănătatea), Domnul Își arată în sufletul lui marea Sa iubire de oameni, potrivit cu asprimea durerilor și a întristării lui”. 

Încercările sfinților – izvor al cunoștinței suprafirești și al înțelepciunii duhovnicești

Un adevăr duhovnicesc, subliniat unanim de către scriitorii creștini este acela că necazurile, suferințele, durerile sau bolile sunt direct proporționale cu starea spirituală a omului. Astfel, cei mai încercați sunt, pe o parte, cei mai păcătoși, care nu pot fi smulși din lanțurile patimilor lor decât prin aspre nevoințe, iar pe de altă parte, cei mai sporiți moral, care, prin răbdarea „pătimirilor” sau a „necazurilor” fără de voie își arată dragostea lor față de Dumnezeu și credința în viața viitoare, în a cărei dobândire nădăjduiesc. 

Încercând să pătrundă în „taina suferinței” sfinților, Sfântul Isaac arată că „Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoși să fie ispitiți de acestea și lasă ca ispitele să se ridice împotriva lor în orice loc. Căci îi lovește în trupul lor, ca pe Iov, și-i aduce la sărăcie și la depărtarea oamenilor de ei și-i lovește în cele ce le-au dobândit. Dar de sufletul lor nu se apropie vătămarea. Nu e cu putință ca atunci când umblăm în calea dreptății să nu ne întâmpine mâhnirea și ca trupul să nu sufere de boli, de dureri și să rămână neclintit, dacă dorim să viețuim în virtute”. 

Pătimirile și supărările, necazurile și încercările, durerile și bolile din lumea aceasta trezesc frica de chinurile veșnice la care păcătoșii vor fi supuși în viața viitoare, sensibilizează sufletul, prin pomenirea lui Dumnezeu și a binecuvântărilor promise celor bineplăcuți Lui. Ele conduc sufletul la „poarta milei Lui”, iar cele care deschid ușa pentru ca acesta să intre în „patria mângâierii” sunt lacrimile, care spală firea omenească și îi redau transparența sa inițială, absolut necesară descoperirii și contemplării tainelor vieții viitoare.