Cateheza a 13-a

A aceluiași, despre smerenie, din învățătura lui Hristos

Binecuvântează, părinte,

Frați și părinți, deși cei mai mulți dintre frații noștri sunt pe-afară, ocupându-se cu strânsul roadelor, cei mai sensibili dintre voi și părtași ai cuvântului vă ocupați deja cu această dumnezeiască biserică pentru obișnuita sinaxă. Pentru aceea nici nu trebuie, pentru frații care lipsesc, să vă lipsesc și pe voi de duhovniceasca amintire, ci așa cum și aceia care lipsesc se împărtășesc de hrană duhovnicească, tot așa se cuvine să ne împărtășim de hrană duhovnicească și noi și să știm care este scopul unei asemenea odihne, că după sfânta și luminoasa și mântuitoarea lui Hristos Înviere suntem îndemnați să sărbătorim cu bucurie și nimeni să nu se mai ostenească în vreo nevoință prin post sau printr-o altă aspră petrecere. Oare care este scopul, că patruzeci și șapte de zile ni s-a hotărât să ne ostenim prin post, priveghere și plecarea genunchilor, iar acum ni s-a poruncit să petrecem în odihnă cu bucurie? Căci mie mi se pare că aspra nevoință mai înainte de Învierea Domnului și reaua pătimire a întregii noastre vieți înseamnă osteneala vieții în trup și ostenelile vieții virtuoase, că atât cât rămânem în această viață și acest trup suntem datori să ne trudim și să ne ostenim pentru virtute; iar odihna celor cincizeci de zile după stăpâneasca Înviere arată bucuria întregului veac viitor pentru cei drepți și sărbătoare fără de sfârșit, că, așa cum pentru Hristos după truda și reaua pătimire și pătimirile cele de voie și moartea, îngroparea și Învierea Lui, moartea nu Îl stăpânește, nici vreun alt necaz sau întristare nu ar cuteza să se apropie de El, ci trăiește ca început al vieții și împărățește în slavă ca Împărat mai înainte de veci[1] împreună cu Tatăl Lui și cu Duhul, la fel și în veacul de acum cei care trăiesc viața lor în chip frumos, învredniciți fiind de bucuria vieții veșnice și fără de sfârșit, cu harul lui Hristos, vor împărăți împreună cu El; și aceasta o închipuie limpede odihna acestor cincizeci de zile după Învierea stăpânească, a căror înjumătățire prăznuind-o astăzi, să-L slăvim pe Mesia cel ce în mijlocul pământului[2] lucrează mântuirea, și la înjumătățirea praznicului, să-L vedem pe El duhovnicește stând în Templu în mijlocul iudeilor și învățând[3], și din învățătura Lui să învățăm blândețea și smerenia Lui. Căci atunci când iudeii se minunau de El și ziceau: Cum știe Acesta carte, nefiind învățat[4], nu zice că „Eu sunt înțelepciunea nesfârșită a lui Dumnezeu întru Care sunt strânse toate vistieriile ascunse[5] ale cunoștinței și izvoarele cunoștinței din Mine izvorăsc, întru care și izvorăsc toată cugetarea și toată știința lucrărilor[6], cugetul Meu a învățat înțelepciunea și prin Mine împărățesc împărații și tiranii stăpânesc pământul[7]. Și înțelepciunea lăudată pe ulițe[8] care aduce îndrăznire în piețe Eu sunt, Cel ce vorbesc acum cu îndrăznire înaintea voastră”, ci în loc de toate acestea zice: Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine[9] și cel ce vorbește de la sine însuși, zice, caută slava lui, iar cel ce caută slava Celui ce l-a trimis pe el acesta este adevărat și nedreptate nu este întru El[10].

Vedeți, fraților, adâncul cugetului smerit, vedeți noianul blândeții, vedeți mărimea și lățimea bunătății? Bine a zis cel ce a zis: Toată înțelepciunea este (de) la Domnul și cu El este în veac[11] și că nisipul mărilor și picăturile de ploaie cine le va număra? Înălțimea cerului și lățimea pământului și adâncul, și înțelepciunea, cine le va cerceta? Căci cine ar fi putut cunoaște atunci sau cine ar fi putut să cerceteze învățătura lui Hristos plină de smerenie? Căci voind să ne învețe pe noi să cugetăm smerit și să nu facem de la noi înșine nimic, ci să cinstim mai degrabă începutul și să plinim toată ascultarea, zice: Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis[12] și cel ce vorbește de la sine însuși, zice, caută slava lui, iar cel ce caută slava Celui ce l-a trimis pe el acesta este adevărat și nedreptate nu este întru El[13]. Căci așa și este: cel ce cugetă smerit și nu vrea să facă nedreptate, oriunde ar fi trimis de proestosul lui, spune și face cele spre slava și plăcerea celui ce l-a trimis și nu se mândrește, ca și cum ar vorbi sau ar face de la sine ceva mare, ci cu ajutorul dumnezeiesc și cu rugăciunea starețului a fost cugetat ceea ce a fost cugetat și lucrat ceea ce s-a lucrat, iar neascultătorul și cel mândru, vrând să disprețuiască și pe starețul său, și să treacă cu vederea poruncile celui ce l-a trimis, și dorind să nedreptățească și să caute slava lui, de la sine cugetă, de la sine însuși face și nu simte că-și nedreptățește propriul suflet. Căci toți câți au venit de la ei înșiși, care au vorbit de la ei înșiși, care au făcut ceva de la ei înșiși, erau toți hoți și furi[14] ai sufletului, suflării și vieții lor. Pentru aceea și furând, junghiind și pierzând, au pierit și ei împreună.

Așadar, mare și foarte mare este câștigul smereniei, fiindcă este darul lui Hristos: Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre[15], și cu cât ai fi mai mare, cu atât smerește-te mai mult și vei afla har înaintea Domnului, fiindcă necurat este înaintea Domnului tot cel semeț cu inima[16], și orice cuget înalt al omului este urâciune înaintea Domnului[17] și oricine se înalță pe sine se va smeri[18]. Mare înălțime într-adevăr este cugetul smerit pe care dacă l-ar fi ținut mai înainte de a cădea cel ce a căzut și mai înainte de moarte cel ce a murit, nu ar mai fi căzut unul, iar celălalt nu ar mai fi murit, nici demonul nu ar mai fi afară dintre îngeri, nici cel muritor nu ar mai fi afară din nemurire, ci ar fi rămas până acum și pururea fiecare dintre ei în propria țară și propria slavă, și rânduială și stare, fără de schimbare și fără putință de cădere.

Să luăm, așadar, aminte la noi înșine, fraților, și dacă vreunul dintre noi are vreo harismă, fie să cugete, fie să vorbească, fie să lucreze cu mâna meșteșugit, fie are o lucrare duhovnicească, să nu se mândrească, ci mai degrabă să zică: Al lui Dumnezeu este darul[19], iar nu strădania noastră. De aceea se și numește harismă, adică darul prin har al Celui ce dăruiește, iar cel ce a primit harisma se cuvine a se închina și a mulțumi, și nu a se mândri, fiindcă toată înțelepciunea și știința lucrurilor[20], priceperea a toate a învățat-o înțelepciunea[21]; sau mai degrabă auzind noi astăzi nesfârșita Înțelepciune a lui Dumnezeu vorbind pentru noi și învățându-ne smerit că învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine[22] – Se face pe Sine Însuși pentru noi nu numai trimis, ci și neavând nimic să ne spună de la El Însuși, dar face aceasta cinstind începutul părintesc și adeverind iconomia Lui cea după trup – ne învață și pe noi să cugetăm smerit. Dar nouă, așa cum pătrimea, care atunci a înjumătățit postul, ne-a arătat crucea și îngroparea și Învierea, la fel și această înjumătățire a praznicului ne arată Înălțarea Celui Înviat și pogorârea Duhului și înnoirea limbilor[23], și a vorbi în chip străin în alte limbi prin limbile de foc și a le auzi limpede[24], de care înnoire fie să fim și noi învredniciți prin părinteasca bunăvoire și fiasca milostivire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul, Scrieri II. Cateheze, Editura Doxologia)