Postul Crăciunului debutează cu o sărbătoare foarte importantă pentru monahismul românesc și nu numai. Pe 15 noiembrie îl proslăvim pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, care deși nu a fost român, a iubit Ortodoxia românească, găsindu-o prielnică râvnei și setei sale de sfințenie.

Renumele de care se bucură astăzi Stareţului Paisie de la Neamţ este o consecinţă a tăriei monahismului românesc în secolul al XVIII-lea, marcat și de o semnificativă emigraţie monahală ruso-ucraineană care s-a produs în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi a persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea poloneză. Un reprezentat de seamă a acestei pribegii de la începutul secolului al XVIII-lea a fost stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care, părăsind munţii Moşenski, unde se călugărise, a venit în Ţara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi a Mitropolitului Antim Ivireanu, deci în perioada apogeului vieţii bisericeşti şi culturale a Ţării Româneşti. A trecut la cele veșnice în 1767, după ce își formase un vrednic ucenic, Paisie Velicicovski, ucrainean din Poltava, venit în Țările Române, în căutarea unei vieți duhovnicești autentice. Tocmai acest nivel al vieţii monahale l-a determinat pe tânărul Platon-Paisie să vină pe pământ românesc, în 1742 altoindu-se în trunchiul viguros şi plin de viață al monahismului din ţara noastră de la mijlocul secolului XVIII şi unde va genera curentul ce se va numi paisianism.

La venirea sa în 1742, el a găsit în ţara noastră o tradiţie de cărturărie neîntreruptă, instituţii culturale precum Academiile Domneşti, frecventate de studioși din tot sud-estul Europei, mulți trăitori duhovniceşti care făcuseră să ardă, cu lumina celei mai curate tradiţii bizantine, flacăra spiritualităţii ortodoxe, întreţinută de untdelemnul culturii patristice neîntrerupte.

Dar ceea ce lipsea era un om inspirat și binecuvântat de Duhul Sfânt, care să dea tuturor acestora puterea unui fenomen de iradiere universală. Lipsea marele animator pe măsura secolului „luminilor”. Acest om providenţial a fost Paisie Velicicovski.

Ceea ce el a realizat a fost sinteza. Paradoxal, geniul său nu a constat în originalitate. El însuşi nu a pretins niciodată altceva decât reintroducerea principiilor autentice ale doctrinei patristice răsăritene tradiţionale în viaţa monahală. A continuat mişcarea de reînnoire a vieţii monahale din secolul al XVIII-lea din sânul Bisericii Ortodoxe româneşti, de reaşezare a ei, în spiritul tradiţiei athonite, pe baza unei mai bune cunoaşteri a scrierilor patristice şi postpatristice şi a punerii riguroase în practică a canoanelor ascetice. Stareţul Paisie nu a fost un scriitor bisericesc în sensul propriu al cuvântului, ci un înfăptuitor practic, creatorul unei frăţii monahale multilaterale şi al unei şcoli de copişti şi traducători ai Sfinţilor Părinţi. Starețul cu viață îmbunătățită a lavrei nemțene a fost hăruit de Cer cu un dar aparte de a ţese, din diversele fire ale tradiţiilor spirituale răsăritene şi ruseşti, un edificiu statornic.

Elevul „Academiei movileane” din Kiev, chiar fără să fi acordat prea multă râvnă studiilor, a pornit totuşi dintr-o instituţie creată de marele ierarh de origine română, Petru Movilă, tocmai spre a sădi râvna pentru cultură. Prin urmare, Paisie a fost omul providenţial care a creat sinteza între tradiţia ortodoxă a Ucrainei sale natale, între tradiţia rusească, de la Nil Sorski până la Vasile de la Poiana Mărului, între tradiţia românească şi între marea tradiţie athonită. Toate acestea pe temelia de granit a sfintei şi marii Predanii Ortodoxe, cuprinsă în tezaurul cugetării patristice şi a marilor scriitori bizantini din epoca post-patristică.
Cuviosul Paisie a rechemat la o nouă viaţă moştenirea patristică şi spiritualitatea bizantină în întregimea ei, printr-o uriaşă muncă de traduceri concomitente în două limbi: în română şi slavo-rusă. Reîntâlnirea cu tradiţia patristică şi bizantină a realizat-o printr-o trăire vie şi nu doar în sfera strictei erudiţii. O trăire vie care, în cele din urmă, se revarsă în sufletul unei naţiuni întregi, pe care-l face să se ridice la Dumnezeu şi îl pune în legătură cu El.

Geniul Sfântului Paisie a constat în capacitatea de racordare a acestei tradiţii – printr-o uriaşă muncă filologică şi editorială – la nevoile urgente de viaţă duhovnicească ale oamenilor din vremea sa. Ceea ce a uimit pe contemporani şi i-a făcut pe sute de oameni să alerge spre Cuviosul Paisie, stârnind sute de vocaţii monahale şi adunându-le în jurul său, a fost puterea personală a stareţului, capacitatea de a-i face pe cei din jurul său să se simtă ostaşii fericiţi ai unei lupte sfinte pentru propria regenerare şi înălţare spre Dumnezeu, dar şi a celor din jur.

În secolul „luminilor”, Paisie Velicicovski a aprins la poalele Carpaţilor un alt gen de „lumini”: ale Ortodoxiei, ale tradiţiei patristice şi bizantine transformată în lucrarea vie asupra oamenilor. El a reuşit să reînvie mişcarea isihastă, ca în secolul al XIV-lea, cu diferenţa că acum el trăia în plin „Secol al lui Voltaire”. A reînviat puterea dătătoare de viaţă a duhului Ortodoxiei, spre a rodi ca odinioară.

Deşi nu a săvârșit vindecări miraculoase, Sfântul Paisie a pus începutul unei minunate tămăduiri a lumii, pentru care s-a străduit să pregătească o autentică farmacie duhovnicească.