Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu singur. Și precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut până ce a venit potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și venirea Fiului Omului. Atunci, din doi care vor fi în țarină, unul se va lua și altul se va lăsa. Din două care vor măcina la moară, una se va lua și alta se va lăsa. Deci privegheați, că nu știți ziua în care vine Domnul vostru. Aceea cunoașteți, că de-ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea și n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni. (Matei 24, 34-44) (Sâmbătă în săptămâna a 16-a după Rusalii)

Cuvintele Domnului din această pericopă evanghelică reprezintă continuarea citirii din sâmbăta precedentă. Însă dacă atunci se punea accent pe semnele vizibile, premergătoare sfârșitului vremurilor noastre, textul de față constituie un fel de avertisment referitor la acele momente de temut. Acolo Mântuitorul S-a ferit de clarificarea cronologică a momentului celei de-a doua veniri a Lui. Tot la fel, aici accentuează ideea că semnele vremurilor, deși pot fi parțial percepute de oameni, nu vizează anul, luna și ziua Judecății de Apoi.

La cunoașterea vremurilor de pe urmă se ajunge doar părăsind pura rațiune omenească sau mai bine zis gândirea lumească. În primul verset al pericopei, Iisus spune că acele vremuri vor deveni realitate înainte de trecerea acestui neam, adică într-o generație, dar în următoarele două versete lucrurile devin confuze: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu singur”. Nu înseamnă că Domnul Se contrazice, însă indicaţiile Sale în loc să vizeze momentul istoric al sfârşitului lumii, se referă la modul venirii acestuia, anume pe neaşteptate, într-o clipă. Și totuși, de ce se pare Domnul că S-ar contrazice?

Faptul că sfârşitul, care coincide cu Judecata de Apoi, va veni înainte să treacă o generaţie, nu stă în contrast cu evidenţa că, deși au trecut de atunci aproape două mii de ani, totuși sfârşitul lumii întârzie. Judecata universală e asociată cu vremurile din urmă, însă ea e prefațată de o judecată cu nimic mai importantă, anume cea particulară, după trecerea fiecăruia dintre noi în viaţa cealaltă. Preocupările milenariste, care nu reprezintă o invenție a lumii moderne, sunt căutări eronate. Ele ignoră faptul că pe fiecare dintre noi, în loc să ne intereseze atât de mult când se va sfârşi viaţa planetei noastre sau chiar a universului întreg, ar trebui să ne preocupe mai întâi de toate propriul nostru sfârşit. 

În multe din cuvântările sale, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria amintea de o cugetare a Sfântului Vasile cel Mare referitoare la moarte, care este cel mai bun sfetnic al omului. Înainte de a face orice, de vom întreba moartea: „e bine sau nu?”, ne vom putea imagina răspunsul: „de vei face un păcat şi te voi afla în el, va fi mare plângerea”. Prin urmare, gândul la moarte e mântuitor nu pentru că ne-ar îndemna să dezvoltăm în noi o viziune fatalistă, ci pentru că ne ferește de păcate. Dacă nu facem binele din fire, măcar frica de Dumnezeu ne poate mântui, ca primul pas pe calea desăvârşirii (Pildele lui Solomon 1, 7; 14, 27).

Evanghelia acestei sâmbete lasă un ecou puternic în mințile cititorilor prin cuvântul tranşant al Domnului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Aceasta înseamnă că valorile creştinilor nu sunt cele temporale, care se schimbă cu generaţiile și moda, ci cele veşnice. Domnul nici nu vorbeşte despre schimbările istorice, politice, culturale, de mentalităţi – situație în care ne aflăm pe deplin şi azi, ci despre schimbarea sau trecerea cerului şi pământului, sau altfel spus, despre ere geologice sau cosmice. Dacă până şi acestea pe care ştiinţa le calculează în milenii sau milioane de ani vor trece, totuși statornicia cuvântului lui Dumnezeu e cea care ne dă statornicie şi nouă. Dacă ascultăm de El şi nu aplecăm urechea la concepțiile schimbătoare ale veacului în care ne aflăm. 

Hristos nu insistă pe timpul venirii sfârşitului lumii, ci pe modul acestei veniri. Tocmai de aceea le amintește ucenicilor Săi despre vremea lui Noe, când contemporanii acestuia mâncau, beau, se căsătoreau, duceau o viaţă obişnuită, dar a venit Potopul pe nepregătite. În ciuda avertismentelor, nimeni nu l-a crezut pe Noe că se apropie nenorocirea. La fel şi azi, diversele preocupări despre sfârşitul lumii, că a fost vorba de anii 2000, 2012 sau că va veni curând o cometă ori un asteroid, că se vor topi gheţarii din cauza încălzirii globale, sunt preocupări pur lumești. Ele atrag atenția față de sfârşitul iminent și sunt des tratate în presă şi în societate, așa încât tind să devină nu rareori subiecte bune de glumă. Iar când sfârşitul adevărat se va apropia, chiar în ciuda semnelor, nimeni nu va mai crede că acesta este aproape. 

În loc să se focalizeze pe semne şi profeţii, pe revelații pretins sau de-adevăratelea supranaturale, Mântuitorul îndeamnă pe ucenici, dar și pe noi cei de azi, să priveghem fiindcă nu putem cunoaște ziua, nici ceasul. Ne îndeamnă să fim ca aceia care păzesc casa unui stăpân atât ziua, cât şi noaptea pentru că nu se ştie când poate veni hoţul să prade. Privegherea înseamnă eterna pregătire a momentului judecăţii, adică trăirea fiecărei zile ca ultima, dar nu în sens hedonist, cum fac tot mai mulţi spunând: „se apropie sfârşitul, deci să mă distrez cât mai pot”, ci dimpotrivă în sens cu adevărat eshatologic: „se apropie sfârşitul, deci să mă pocăiesc”. Să îmi schimb viaţa şi să înmulţesc binele.