Prima Duminică după Rusalii este închinată cinstirii Tuturor Sfinţilor. Anul acesta avem şi o alăturare:  sâmbătă am cinstit pe doi Apostoli foarte importanţi pentru misiunea Bisericii: Petru şi Pavel. Şi este logic să se întâmple aşa, câtă vreme sfinţenia nu este altceva decât rodirea Duhului Sfânt, revenirea omului la o starea de normalitate în raport cu existenţa sa în această lume.

Căci, care este scopul existenţei umane? Scriptura o arată clar încă din Vechiul Testament: Să-Mi fiţi sfinţi, că Sfânt sunt Eu, Domnul. Iar în Noul Testament, însuşi Domnul defineşte sfinţenia, ca stare de cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii: Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

Mai pe scurt spus, sfinţenia este dragoste.

De aceea, ea poate fi numită stare de normalitate, pentru că nu cred că există om pe faţa pământului care să nu dorească dragostea, cu efectele ei primare: binele şi frumosul. Am putea chiar spune că dragostea este limba universală prin care omenirea îşi clădeşte un destin frumos şi bun.

Şi atunci, de ce sfinţenia pare, în zilele noastre, un ideal greu de atins? Sau de ce pare că a devenit ceva învechit sau care ţine de un univers paralel şi care nu are ce căuta în discuţiile „serioase“ dintre noi?

Răspunsul îl oferă Apostolul şi Teologul Iubirii, Ioan Evanghelistul: Pentru că tot ceea ce este în lume – pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl.

Adică, cum spun mai toţi cei ce au împlinit sfinţenia în viaţa lor, grija prea mare pentru cele ale lumii acesteia, în raport cu cele ale sufletului. Interesele puse mai presus de cel de lângă noi. Sau, cum o spune mai dur Apostolul Pavel: dumnezeul lor este pântecele; iar slava lor, întru ruşinea lor; ei pe cele pământeşti le cugetă.

De aceea, câtă vreme egoismul, interesul, plăcerea decadentă, lupta pentru putere sau avere, şi altele asemenea lor, sunt coordonatele vieţii noastre, să nu ne aşteptăm la ceva bun. Aparent ele ne dau sens vieţii şi ne împlinesc, dar de fapt ne golesc de viaţă şi ne transformă în nişte animale sociale, care luptă pentru existenţă.

Şi aşa ajungem la teoria că „viaţa este ca o junglă“, care este opusă la extrem filosofiei creştine de viaţă. De aceea, faptele bune, care demonstrează credinţa, sunt văzute ca nebunie în această lume. Din păcate însă, filosofia lumească de viaţă este cea defectă, care ne transformă viaţa în ceva anormal şi nefiresc: închinare la idoli. Ce folos din zbuciumul şi lupta nefirească dintre noi? Eventual unul de moment, care nu poate ţine prea mult. Căci răutatea nu poate trăi veşnic. Doar iubirea este cea care ne împlineşte cu adevărat şi ne oferă o adevărată cunoaştere. Omul sfinţeşte locul prin dragoste. Spunea Părintele Stăniloae că cel ce iubeşte are sentimentul că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe dinafară.

De aceea, să nu deznădăjduim. Necazurile şi suferinţele acestei vieţi ne pun, uneori, probleme de conştiinţă şi astfel, revenirea la normalitate devine posibilă. În fond, puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt nu ne părăseşte nici o clipă, doar noi suntem cei care o părăsim sau ignorăm, mai mult sau mai puţin voit. Şi fiecare greşeală aduce costul unei noi lupte duhovniceşti, pentru a redobândi credinţa,  nădejdea şi dragostea.  Aşa începe sfinţenia. Sau, cum suntem învăţaţi în Biserică: grija cea lumească să o lepădăm. Inclusiv noi, cei ce prin hirotonie am primit o altă grijă mult mai importantă: grija de cel „după chipul lui Dumnezeu”, adică semenul nostru. De aceea, porunca nouă şi desăvârşitoare a lui Dumnezeu vizează pe aproapele: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Şi ar fi bine să încetăm a ne mai plânge că nu este posibil, că lumea ne obligă cumva la a ne comporta lumeşte, că nu avem ce face, că e criză sau mai ştiu eu ce alte motive. Acestea nu fac decât să arate cât de indolenţi suntem faţă de dragostea sfinţeniei şi cât de preocupaţi suntem să idolatrizăm crizele din viaţa noastră.

Crizele umane, indiferent de natura lor, nu ţin decât atât cât vrem noi.