Nu știu ce simțiți acum, dar se vădește că o lume moare. Lumea în care ne credeam siguri în carapacea noastră, aproape europeană. Tehnologizată și absurdizată de SF-ul în care ne povesteam viitorul. Dintr-o dată, moartea ne-a deschis ochii asupra vieții. Suntem vulnerabili. Muritori. De la o respirație. Și am constatat că suntem integrați nu doar în Europa politicienilor și politrucilor, ci și în Europa oamenilor de rând. Suntem europeni prin vatră și curaj, prin limbă și bătaie de inimă. Am strigat Franței că o iubim, când cu Charlie Hebdo, oricât de multe am fi avut să reproșăm Republicii. Și de atunci, sub  greutatea zilelor, am continuat să fim francezi. Acum e momentul Italiei. La Bella Italia. Rădăcina romană a existenței noastre e în suferință și întristare. E într-o dramatică situație de criză care ne paște și ne aprovizionează propria noastră criză. Avem români peste tot, dar în Italia sunt cu milioanele. Intim legați de locurile lor de muncă și de cultura cotidiană italiană. Atât de mult, încât atunci când vin acasă amestecă limbile într-o simpatică babilonie. Copiii lor capătă nume italienizate, iar vocile lor devin stridente ca o gâlceavă în zori într-o piazzetta napoletană ori fiorentină – căci țăranii autentici sunt strașnici oriunde s-ar afla.

Cântăm cu ei de secole și ne amestecăm poeții, pe care-i comparăm mereu. Ne iubim sportivii și ne rugăm, deseori fără să știm, acelorași sfinți. Purtăm aceeași cursivitate creativă în exprimare și ne iubim fondul latin al limbii. Ei făcând peste 660 de ore de latină până la Bacalaureat. Noi mult, mult mai puțin. Și se vede. Locașurile lor de cult ne-au fost oferite familiilor creștine românești cu o dragoste care nouă ne-ar lipsi. Bibliotecile lor au devenit sursă de cercetare, iar universitățile lor ne-au primit ca pe niște frați. Unora din noi le-au întins o bucată de pâine. Uneori neagră, cu lacrimi. Deseori albă, cu alte lacrimi și ea. Pe străzile marilor orașe poți vorbi românește cu liniștea de acasă și foarte rar și numai alocuri câte un frison de nătângeală fals naționalistă ne mai pune pe gânduri. Nu spun că e ușor să trăiești în Italia ca român, dar este minunat să iubești Italia. Și să locuiești în iubirea aceasta. E momentul să le-o spunem. Tristețea demobilizatoare din glasul lui Giuseppe Conte – primul ministru al Republicii vădește gravitatea momentului. Care, repet, dă tonul riscurilor de aici, de Acasă. Un Acasă care pentru românii din Italia se identifică în inima lor și cu Italia. Ca un joc între ventriculele și atriile aceleiași inimi. Siamo con Te, Italia!

Suntem cu tine. Știm cum te rănesc străzile goale și numai puterea din inima cetățenilor tăi va face să revii la viața ce-ți anima serile. Vom fi alături de tine, chiar dacă acum pe aer și uscat și pe mare nu mai venim spre tine, iar ai noștri care vin dinspre tine sunt puși în carantină. Nu-i cea dintâi nenorocire ce se abate peste noi. Acum însă știm că fraternitatea noastră are nevoie de noi toți. Laolaltă. Și că acolo unde nu ne putem sprijini altfel, ne putem ruga împreună. Unii pentru alții. Unii pentru toți! Pentru marea familie umană pentru care tu, Italia, ai dăruit cromatica vieții și demnitatea marmurei întrupate. Suntem cu tine, Italia! Non avere paura! Să nu ai frică! Nu suntem cel mai puternic popor al Europei, dar suntem alături de tine cu nodul în gât și inimile unite în rugăciune! Primește dragostea noastră! Ricevi il nostro amore! Siamo con te, Italia! Nu doar pentru românii așezați în inima ta, ci și pentru că adeseori tu, tu ne-ai fost inimă! Acasă ne pregătim pentru tot ce poate fi mai rău, fără să ne pierdem nădejdea că nu suntem doar în mâinile oamenilor. Suntem dinaintea celui mai dificil moment al vieților noastre cotidiene de după Revoluție.

Atunci am rostit Tatăl Nostru și ne-am avântat în visul libertății noastre. E momentul să ne așezăm în rugăciune. În înțelegerea cu maturitate a nevoii de igienă și echilibru sanitar. Mi s-a scris, într-un comentariu la un articol trecut, să-mi îndemn credincioșii să se spele, ca să nu se împrăștie virusul. O fac, deși nu am credincioși! Și îi rog să înălțăm împreună o rugăciune pentru toți cei încercați. Vădind astfel că nu suntem afectați de virusul răutății și ruperii de celălalt. Care au premers cu mult dramatica situație de acum. E greu momentul. Se vor vădi oamenii de caracter și oamenii ieftini deopotrivă. Important este să nu ne pierdem cu firea și nici să aprovizionăm tensiuni care și așa sunt prea înalte. Sus inima! Nu uitați să vă sunați prietenii italieni, să le spuneți că pot conta pe noi! Nu sunt singuri. Și nelăsându-i singuri, nici noi nu suntem singuri. S-au închis granițele, dar s-au deschis mai adânc inimile. Postire cu liniște și lumină!