Domnul ne oferă în Evanghelie o „formulă” cumva contrariantă, prin care putem dobândi mântuirea: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Ediția sinodală din 1914 accentua ideea de „smulgere” de către om a acestei binecuvântări, folosind cuvântul „răpire”: „Împărăţia Cerurilor se silește şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11, 12). Iar în varianta Bibliei diortosite a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania este subliniată și mai mult implicarea omului: „Împărăția Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc”. În nota sa, Mitropolitul cărturar își explică astfel opțiunea: „Împărăția Cerurilor se obține prin lupta împotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile întunericului până la propriile noastre păcate”.

Prin aceste formule se accentuează foarte mult rolul omului, demnitatea lui în actul mântuirii. Suntem încurajați să avem îndrăzneală, să nu ne descurajăm în fața nici unui obstacol de care ne lovim atunci când ne îndreptăm inima spre Dumnezeu. Dar cum să facem aceasta în mod concret, atunci când nu (mai) avem dor de Cer, când nu tânjim după dragostea Tatălui ceresc, când ne lăsăm copleșiți de neputințe și orice poruncă pare greu sau imposibil de împlinit?

Trăind într-o epocă marcată de consum, de a dobândi și a poseda, omul a ajuns să se comporte ca un soi de mașinărie care trebuie alimentată ca să proceseze, să consume, să furnizeze tot felul de stări de care devine dependent. Devenim, astfel, prizonierii acestui mod de a viețui, iar verbul a avea stăpânește în detrimentul verbului a fi. Însă, din momentul în care ne asumăm că Dumnezeu este ținta, putem începe silirea duhovnicească. Pe măsura credinței noastre, mai mică sau mai mare, facem o evaluare a ceea ce putem împlini din toate poruncile evanghelice. Silirea poate să înceapă și de la cele pe care le putem, din situații în care nu facem, propriu-zis, vreo nevoință.

Mai întâi, împlinim ceva care ne este mai la îndemână. Nu putem ține post negru în primele trei zile din Postul Mare, de exemplu, dar poate că putem să ținem post negru până seara. Nu putem nici asta, dar poate putem să rezistăm până după-amiază. Dacă nici asta nu putem, atunci măcar să mâncăm mâncare de origine vegetală. Și asta ne e greu? Atunci să încercăm să mâncăm ceea ce putem, dar numai până la limita sațietății. Să mai lăsăm un pic de loc în pântecele nostru. Și tot așa, putem coborî ștacheta până la cele care ne sunt accesibile într-o primă etapă.

De undeva tot pot începe, numai să vreau. Caut să văd care este măsura mea și acela devine punctul de început al viitoarei „siliri”. Nu pot să mă rog, nu pot să priveghez o noapte întreagă sau să citesc o oră la Psaltire. Dar ce pot să fac? Să zic „Tatăl nostru”. Hai să-l zic! Dar, de-a lungul zilei, de câte ori pot să-l zic? Sau de câte ori pot să zic „Rugăciunea lui Iisus”? O dată, de două ori, de câteva ori într-o oră? Important e să împlinesc ce pot și să tot repet aceste lucruri ce-mi stau la îndemână. Făcând aceasta repetat, inima mea se lărgește puțin câte puțin, harul lui Dumnezeu mă poate ajuta tot mai mult, pe măsura disponibilității mele de a conlucra. Și apropo de aceasta, o precizare extrem de importantă: numai cu harul lui Dumnezeu împlinesc chiar și ceea ce pot, chiar și când vorbim de lucruri foarte mici. Să nu-mi închipui niciodată că pot să fac ceva doar cu puterile mele, că voi avea mari căderi!

Pe măsură ce las harul lui Dumnezeu să (con)lucreze în cele pe care le pot împlini, voi tot reuși să împlinesc câte ceva din ceea ce nu puteam sau credeam că nu pot face. În felul acesta îmi tot silesc și îmi forțez limitele, constatând cu uimire că, ceea ce cu un an sau cu o jumătate de an în urmă era imposibil, acum devine posibil, ba chiar ceva firesc, care ne aduce multă bucurie. Astfel, capăt din ce în ce mai mare îndrăzneală spre a-mi sili și mai mult firea omenească. Este o permanentă tensiune între fire și ipostas, adică aspectul personal pe care-l ia firea când se naște om în lume. Firea îmi spune: „Mănâncă, ți-e foame!”, iar partea ipostatică îmi spune: „Poți să iei mâncarea ta, chiar dacă ți-e foame, și să i-o dăruiești altuia, care nu a mai mâncat nimic de trei zile. Poți să rabzi fără această masă, dacă ceri lui Dumnezeu ajutorul”. Aici intervine un act de jertfă, un gest care nu este „natural”, ci iese din sfera biologicului și intră în sfera duhovnicească.

Putem, așadar, să lepădăm ceea ce este propriu „firii căzute”, dominate de pofte, de adicții și de neputințe și, prin silire constantă, să ajungem la libertatea Duhului. În fapt, vom constata, mai târziu, că silirea este o lucrare eliberatoare, o deschidere care mă împlinește. În fața conștiinței noastre va sta mereu, până la ultima suflare, această alegere: lenevie și cădere continuă sau silire pentru Împărăție? Nu e greu să alegem Calea, important e să ne asumăm primul pas, apoi următorul și tot așa. Cu pași mici putem împlini lucruri mari.