Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier - cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali - nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.

Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi. Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii - dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii - dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simțământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, pp. 60-61)