„Sfârșitul lumii va fi atunci când nu va mai exista cărare de la om la om, când se va răci dragostea dintre oameni” (Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie)

În urmă cu doar trei ani, nimeni, nici măcar  Bill Gates, oracolul de la Microsoft, nu și-ar fi imaginat, în toată amploarea și gravitatea, epidemia care avea să zguduie lumea întreagă, lăsând urmări profunde și răni adânci, pentru încă multă vreme. În clipa de față, se apreciază că datorită pandemiei de Covid-19, în diversele ei forme și valuri, și-au pierdut viața peste 15 milioane de oameni, pretutindine în lume, iar la noi, în România, au murit peste 65.000 de persoane.

Aceste pierderi de vieți omenești au fost însoțite de numeroase efecte colaterale, economice, sociale, chiar politice, dar mai ales medicale și psihice, lăsând urme adânci, încă nedeplin vindecate în „fața” lumii și în profunzimile sufletului omenesc.

Ca și schemele de tratament, permanent revizuite, recomandarile organelor abilitate să gestioneze pandemia au variat de la impunerea unei distanțe sociale de siguranță, la evitare și apoi la izolare față de contactele sociale, toate aceste constrângeri socotite mai târziu a fi încălcări flagrante a drepturilor umane elementare. Din „semen” și „aproape”, omul de lângă noi s-a transformat într-un „îndepărtat” și un „străin”, ba chiar a devenit un dușman ce ne putea contamina.

Într-o perspectivă duhovnicească, totul a culminat cu interzicerea accesului la slujbele bisericești, cu „furia linguriței” de împărtășanie și cu săvârșirea Sfintei Liturghii în absența credincioșilor, deși prin denumire și scop, ea este o lucrare în folosul poporului credincios.

Biserica, însă, și-a reconfigurat rapid lucrarea și, pe lângă faptul că a devenit „actorul principal”, în campania de ajutorare a fratelui aflat în suferință, a reușit, prin intermediul slujbelor transmise în spațiul digital, să păstreze aprinsă flacăra credinței și a nădejdii creștine în ajutor divin, aducând stabilitate și speranță într-o lume tot mai fragilă și mai vulnerabilă.

O vorbă înțeleaptă spune că numai experiențele care ne provoacă suferință ne învață ceva. Personal, mai sper încă într-un reviriment religios, într-o reînflorire a spiritualității unei omeniri trecute prin acestă experiență, dar în același timp, dau credit deplin cuvintelor Cuviosului Paisie Aghioritul, care, aducându-și aminte de copilăria sa, spunea că „înainte vreme”, era atâta bine și atâta bunătate în lume și, chiar dacă se mai săvârșeau și fărădelegi, multul bine și multa bunătate le acopereau, iar creștinii aveau sentimentul că trăiesc într-o lume frumoasă și bună. Acum, spunea duhovnicescul Părinte, există în lume atâta rău și atâta răutate și, în ciuda faptelor bune care se fac tainic sau văzut și uneori mai mari decât cele din vechime, oamenii simt că trăiesc într-o lume rea și ostilă, ispititoare, ademenitoare și adeseori pierzătoare de suflet.

Se spune că experiența este un dascăl nemilos. Întâi îți dă extemporalul și apoi îți predă lecția, Fie, însă, că am extras sau nu învățămintele din lecția pandemiei, ea a lăsat încă urme adânci în sufletele oamenilor, ce nu se vor șterge prea curând și nici prea ușor.

Unele dintre acestea sunt depresia și sentimentul însingurării, resimțite tot mai acut de lumea și de omul contemporan.

Depresia – „regină a afecțiunilor psihice”; singurătatea – maladie a veacului nostru

În  toamna anului trecut, OMS a făcut public faptul că, așa cum apreciase cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, depresia a devenit a doua boală pe planetă, ca răspândire, depășind incidența cancerului, pe care l-a devansat, și situându-se imediat după afecțiunile cardiovasculare, care și-au păstrat locul prim. Din aceste rațiuni, depresia este deja considerată „regină a afecțiunilor psihice”, dar și „ciumă a veacului al XXI-lea”.

Această decizie a OMS nu a fost neapărat un efect al pandemiei, care, într-adevăr, a exacerbat, suferințele lăuntrice umane, ci al unei evoluții mai îndelungată, în mod special de la începutul veacului al XX-lea și mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Specialiștii apreciază că, din 1945 și până în prezent, rata creșterii depresiei a fost de 700%, cu o creștere anuală de 8-10%. Chiar și consumul de medicamente antidepresive crește anual cu 42 de procente și aceasta nu doar la persoanele singure, bolnave sau bătrâne, ci mai ales la tineri, astfel încât se vorbește, astăzi, despre o „întinerire” a depresiei, în sensul că aceasta atacă acum tot mai mulți copii și adolescenți.

În privința acestora, o cercetare derulată în urmă cu câțiva ani, arăta că, dacă tinerii din Elveția, o țară cu un înalt standard de viață, aveau cele mai multe tentative suicidare, adolescenții români păreau a fi cei mai deprimați din întregul spațiu european, probabil din lipsă de orizont și de ideal, de sens și de semnificație profundă.   

Secularizarea și slăbirea sentimentului religios, al apartenenței la o credință și făcând parte dintr-o comunitate, alienarea spirituală și atomizarea socială, filosofia greșită de viață – una personalistă și individualistă -, ce vizează afirmarea, dezvoltarea și realizarea de sine și dobândirea binelui personal, destrămarea relațiilor sociale și tot mai numeroasele provocări și atacuri la adresa familiei – ultimul bastion pe care trebuie să-l apărăm, și convulsiile sociale și politice – sunt doar unele din elementele ce au pregătit calea unei culturi a singurătății, unei industrii și economii înfloritoare a acesteia.

Manualul de diagnoză și tratament, elaborat de Asociația Psihiatrilor Americani, celebrul DSM, ediția a V-a, publicat în anul 2013, constata că teama cea mai răspândită în sufletul omului contemporan, depășind spaima de demoni, de boală sau cancer, de hoți sau de șomaj, ba chiar și „teama de teamă”, era „anxietatea” sau „fobia socială” – teama de ceilalți. Dintre formele cele mai larg răspândite ale acestei anxietăți sociale, specialiștii au identificat: teama de a te afla sub ochii celuilalt; a te simți observant și evaluat, iar perspectiva din care evaluarea este făcută – una negativă; aprecierea exagerată a vulnerabilității propria, considerându-se fragil și inapt în a se apăra; auto-devalorizarea intensă a propriilor comportamente sociale și supraevaluarea exigențelor exterioară; sentimentul că ceilalți sunt mai puternici, mai competenți și pot agresa prin cuvinte și acte; hipervigilența față de propriile manifestări de anxietate etc[1].