Introducere

Dialogul cu un puternic substrat teologic al Mântuitorului cu samarineanca și minunile galileene sunt urmate de un alt miracol. Unul în care divinitatea se revelează sub chipul ei empatic. Căci da, orice minune nu se-ntâmplă de-amorul artei, ci pentru a vorbi lumii despre Dumnezeu. A-I aduce în prim plan calitățile tămăduitoare și a dovedi atotputernicia Lui.

Lungul periplu pe meleaguri israeliene ce a avut în centru Samaria, un spațiu care cerea un adevărat proces de încarantinare celui ce se întorcea de acolo, este așadar încheiat. Hristos a ajuns la Ierusalim. Aici, undeva înspre periferia cetății, lângă Poarta Oilor, Domnul se oprește la scăldătoare. Nu din motive mundane. Dogoarea zilei nu-I cere să se răcorească. Arșița sufletească este cea care-L aduce aici. Nu a Sa, ci a celui cu care va intra în contact.

Îngerul și „tulburarea”

Omul suferea cam de multișor. De aproape patru decenii. Din pricina slăbănogelii, își petrecea majoritatea timpului pe malul scăldătorii. Nu pentru că-și dorea a intra în categoria celor definiți drept „pierde-vară”, ci pentru că nădăjduia. De cele cinci pridvoare ale Vitezdei și apele ei era legat un fapt minunat. Evanghelistul ține să-L prezinte chiar în debutul relatării: „căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut”. Acest lucru îl ținea acolo. Fără prea mari șanse de reușită, din păcate. De ce? Din motive pe care limbajul cotidian, atât de profanat uneori în nuanțe, le-ar subsuma sintagmei de „resurse umane”. Omului îi lipsea ajutorul. Nu se găsise nimeni să-i facă vânt în tumultul apei, când îngerul realiza minunatul gest. Așa se face că, de fiecare dată, tulburarea exterioară a acesteia era dublată, pentru el, de una interioară, a sufletului. Căci, mă tem că nu-i tare plăcut să stai și să vezi cum în jurul tău toți se fac bine, iar tu ești condamnat să rămâi neputincios!

„Nu am om!”

Lângă un astfel de nedreptățit al sorții vine Hristos. El, Domnul inimii, care știe toate. Evanghelistul însuși ține să sublinieze că era la curent cu patologia bolii. E un caz rar, acesta în care divinul vine în întâmpinarea umanului. Îl interpelează. Fără a-i leza ori oculta libertatea. „Voieşti să te faci sănătos?”, este întrebat omul. În loc de răspuns, Mântuitorul se găsește față în față cu o adevărată scuză. Una care nu vine să interpună o barieră de comunicare, ci mai degrabă să mărturisească o neputință. Or, adusă în fața lui Dumnezeu, aceasta nu poate fi altfel decât tămăduită. Așa se face că omului i se poruncește să-și ia patul și să umble. Cel care până atunci nu avusese om e acum pus în față cu Dumnezeu-Omul. Vă puteți imagina șocul trăit! Restituirea umanității e una plenară.

Minunea și sabatul

Ca orice altă minune făcută sâmbăta, și aceasta stârnește fireasca rumoare. Cățelușii arțăgoși puși la straja legii vin să facă rânduială. Sunt precum unele băbuțe din zilele noastre, care-și depășesc zeloase rolul și se-apucă să dea lecții de-nchinat și baticoșenie celorlalți din biserică. Că, doar vorba aia: „tâlcuri noi la texte vechi”. Nu-și permit să se lege de îngerul tulburător și nu-l găsesc, în zdroaba lor, pe autorul minunii. Ca atare, toată furia lor se revarsă asupra celui proaspăt tămăduit. Îl mustră că-și poartă patul sâmbăta. Încalcă, zic ei sfătoși, prescriptele Legii! Omul, însă, știe el ce știe. Împlinește totul după poruncă. E un vindecat și are statut aparte astăzi. Cum vindecătorul e de negăsit, problema nu are momentan soluție.

Morala

Minunea nu se-ncheie însă acolo. Dacă s-ar fi întâmplat așa, ar fi fost ca o problemă de matematică cu multe necunoscute, scrisă prost. Ca acelea care ne-au marcat, de bună seamă, tuturor tinerețile școlare și a căror amintire nu e una plăcută. Omul tămăduit se-ndreaptă, într-un mod altminteri predictibil, înspre templu. Spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru răsplata așteptării. Doar el și Cel ce L-a tămăduit știu un lucru. Cele aproape patru decenii reprezentau clipe de penitență. De aceea, găsit de Hristos, are parte de îndemnul: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Admirabil este faptul că Însuși Domnul Întrupat vine să tămăduiască un astfel de păcătos. Cu certitudine, durata pocăinței și consecvența în așteptarea iertării au avut un rol determinant în acest aspect.

Cea de-a doua întâlnire e urmată de o frumoasă mărturisire. Una cum s-ar cădea să facem și noi, de fiecare dată când în suferința, neputința sau durerea noastră, Domnul ne caută și ne alină, fără a ne cere nimic în schimb.

În loc de concluzii

În ipostaza personajului vindecat ne regăsim cu certitudine și noi adesea. Dacă nu suferim trupește, sufletește avem de bună seamă o apăsare sau alta. Asemenea slăbănogului, ne trezim a nu avea om. Chipul lui Dumnezeu sădit în noi la creație nu se reflectă în aproapele. Și, astfel, în loc să stârnim în cei din jur dorința întâlnirii, zidim bariere care mai de care mai opace și mai artificiale. Omul cu „O” mare Se coboară și la noi. Întrebarea adresată la Vitezda e un adevărat laitmotiv al întregului creștinism: „Voiești să te faci sănătos”? Prinși în mrejele iluzorii ale acestei lumi sau poate speriați de ceea ce va urma după, încercăm adesea să întârziem răspunsul. Dumnezeu așteaptă încă. La ușa inimilor noastre, întrebarea Lui răsună. Calm, șoptit, discret. Nu ca o rumoare revoluționară, ci mai degrabă ca o șoaptă rostită drăgăstos. În zi de sabat ori în plină campanie agricolă. Răspunsul e simplu, urmarea pe măsură. Îndrăzniți!