Trebuie a păzi a nu te birui de tulburare. Și a-i vedea pe toți mai buni. Și pe mine să mă văd mai rău. Și dacă Duhul Sfânt a străbătut în inima mea, atunci și Duhul Sfânt (că pe măsură ce doresc să mă smeresc, să-i văd pe toți mai buni, în timpul acela Duhul Sfânt) desăvârșește smerenia. Și pe măsură ce desăvârșește smerenia, desăvârșește și dragostea. Că aceste două virtuți nu se pot despărți una de alta. Și atunci, ca să nu pierzi dragostea de Dumnezeu și de aproapele, trebuie să te păzești.

Că unele dăți, diavolul te săgeată prin unele cuvinte ale altor persoane, al căror suflet conține întuneric și-i stăpânit de întuneric. Și el dă cuvinte din întuneric, nu dă din lumină, dă din întuneric. Și atunci, pentru toți care aud cuvintele lor, sunt neplăcute. Dar trebuie să le rabzi, că n-ai încotro. Și n-ai voie să-l judeci. Adică, noi trebuie să folosim mai mult mila pentru ei.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia și Editura Apostolia, Iași, 2017, p. 29)