După definiția Părinților, smerenia este harismă a Duhului Sfânt și nu numai o ispravă omenească. Dar este dată celor care o doresc, o urmăresc și lucrează stăruitor acele lucruri care contribuie la dobândirea acestui bine. Smerenia începe de la a cugeta cineva smerit și ajunge la a făptui smerit. Cine crede că are mai multe aptitudini decât au alții și cugetă smerit despre el însuși, acesta începe să-l prețuiască pe colegul lui, primește indicațiile altora, când îl observă, și ascultă sfaturile altora. Acesta devine mai moale în caracterul lui, își stăpânește mânia și este mișcat cu ușurință spre compătimire. Dacă mai și atârnă de Dumnezeu această atitudine a lui smerită și o face cu conștiința moralei creștine, se roagă și Îi cere lui Dumnezeu să-l întărească în dobândirea smereniei adevărate, atunci înaintează, cu harul lui Dumnezeu și la simțirea unei smerite cugetări mai desăvârșite, care este dar dumnezeiesc. Există și caractere care au avantajele blândeții și ale smeritei cugetări; acestea sunt lăudabile, totuși nu sunt vrednice de răsplată din pricina lipsei de osteneală, lipsei luptei și râvnei. Smerenia este, de asemenea, și o stare contra firii la care omul a ajuns după cădere, pierzând în același timp noblețea, veșnicia și nemurirea, când s-a supus, ca un rob, morții și stricăciunii. Smerenia ca și cădere, zdrobire și eșec există din nefericire în fiecare om și mai mult în aceia care cred că ei sunt mai destoinici. În acest caz, nu înțelegem prin smerenie vrednicia duhovnicească pe care o dăruiește Dumnezeu celor desăvârșiți în virtute, ci avem în vedere căderea din demnitatea naturală a personalității într-o viață și petrecere contra firii atât în cuget, cât și în faptă.

Ne referim la aceasta, pentru că toți cei care vor să fie învredniciți de harisma smeritei cugetări trebuie să știe că cea mai importantă condiție pentru acest scop este recunoașterea stării pătimașe în care ne-au adus toate patimile după cădere, precum și reaua perseverare în viața păcătoasă. Se întreabă cineva: „Cum să devin smerit?” Și răspundem: „Să descoperi smerenia ta, unde te afli – acea smerenie în care diavolul și păcatul și alte felurite pricini te-au făcut să decazi. După această simțire, să te pocăiești și plângând pentru ele, să ajungi la smerenia duhovnicească pe care ți-o va dărui Dumnezeu”. Prin două moduri, deopotrivă de folositoare, măsoară omul adâncul căderii lui, după care a devenit – fără a se cuveni – de necinste și smerit. Cu puțin înainte ne-am referit la un mod al chipului care se înalță.

Chipul care se coboară începe de la prima poziție a personalității, de la creația noastră dintru început. Cum era omul ca făptură de frunte a lui Dumnezeu? Ne este de ajuns Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a numit după chipul și asemănarea Lui. Era omul atunci prin fire simplu, bun, blând, integru, înfrânat, adevărat și dincolo de acestea, proroc, drept și, în general, fără de prihană și cu totul luminos și temător de Dumnezeu. Departe de orice constrângere, durere, frică și primejdie, stricăciune, devenire și moarte, departe de însuși înfricoșătorul nostru vrăjmaș. Aceasta este o mică icoană a adevăratei noastre personalități mai înainte de cădere, starea noastră reală. Și lăsăm deoparte bunătățile cele veșnice ale necurmatei atotfericiri pe care omul a moștenit-o fiind în sânul iubirii părintești a lui Dumnezeu. Dacă acum ne întoarcem în jos și ajungem aici unde suntem fiecare și toți laolaltă, vom descoperi însă cât de becisnici suntem și smeriți într-o viață mai de necinste și mai jalnică, viață care nu diferă cu nimic de moarte. Îi întreb acum pe cei care vor să devină smeriți și nu cunosc modul, nu le este de ajuns această măsură pentru a descoperi unde se află?

Cunoaștem harul lui Dumnezeu care ne-a fost dăruit prin Crucea și Învierea lui Hristos al nostru. Câți L-au primit pe El, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu[1], zice Evanghelistul Ioan. Iarăși în cea dintâi epistolă a lui spune: Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui[2], ca, potrivit lui Pavel, să fim moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Fiul Lui[3]. La acest har al înfierii, al theanthropizării și îndumnezeirii ne-a înălțat pe noi darul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Fiecare credincios, prin intermediul tainelor Bisericii și prin păzirea poruncilor primește și are înlăuntrul lui potențial acest har, de a fi fiu al lui Dumnezeu și frate al lui Hristos. Dovadă sunt sfinții Bisercii noastre care – cum a spus Hristos –  au făcut ca și El fapte și mai mari decât acestea prin harul Lui.

Dacă acum judecăm fiecare dintre noi unde ne aflăm în lumea noastră lăuntrică și cea exterioară, luând ca reper sfințirea și îndumnezeirea care ne aparțin, vom descoperi smerenia noastră, ticăloșia noastră în care ne-au atras diavolul și păcatul. Aceste două moduri explicate, lărgite în funcție de cunoașterea fiecăruia, ajută excelent să învețe cineva începutul smeritei cugetări și apoi, nevoindu-se corespunzător prin pocăință, va ajunge, dacă va dori, la adevărata smerenie.

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia )

[1] In. 1, 12.

[2] I In. 3, 2.

[3] Rom. 8, 17.