smerenie

Mirosul de smirnă de la Icoana Maicii Domnului Prodromiţa de la Muntele Athos

După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi rostesc o scurtă rugăciune înaintea Sfintei Icoane a Prodromiţei, de sme­rită mulţumire pentru ajutor. Deodată simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de la sfânta icoană, am mers în Sfân­tul Altar să văd dacă nu cumva vine mireasma de la cădelniţă.

Sfântul Antonie Sihastrul – 25 de ani de aspră nevoinţă în Muntele Iezerul

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit.

Sufletul tău să fie liber, să trăiești ca un străin în lumea aceasta – asta înseamnă sărăcia cu duhul

În lumea asta, a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robește. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumești, prin toată tradiția aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepții, ești un „corp străin”, un element străin în lumea aceasta.

Un apărător nebiruit al sfintelor icoane, Sfântul Grigorie Decapolitul

Cu atâta tărie se împotrivea pe faţă luptătorilor de icoane, apărându-le, încât mergea din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, de la Constantinopol în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia şi din nou la Tesalonic. Peste tot apăra cultul ortodox al sfintelor icoane, învăţând, îmbărbătând, mustrând şi uneori răbdând bătăi, prigoniri şi ameninţări cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostaş al lui Hristos nu se temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toţi îi învăţa că „cinstea pe care o dăm sfintelor icoane se ridică la chipul cel dintâi”, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare.

Cum ar putea fi evitate certurile dintre soți?

Din păcate, oamenii au puţină smere­nie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu.

Să păzim poruncile lui Dumnezeu şi, cu dânsele, sufletele noastre! (Sfântul Paisie de la Neamţ)

Spunea unul dintre ucenicii săi: „Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască, şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”.

Ucenicia rasoforului Platon, devenit mai târziu marele stareţ Paisie de la Neamţ

Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

Sfântul Paisie de la Neamţ, despre viaţa de obşte

„Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos –, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop – păzirea poruncilor lui Dumnezeu –, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia, fiind părinte şi ucenic unul altuia.”

Drumul spre sfințenie se poate face numai la adăpostul smereniei

Sfântul care știe că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se știe despre el că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se facă sfânt, nu va fi sfânt niciodată.

Sfântul Paisie de la Neamţ – sfaturi pentru creşterea vieţii duhovniceşti

Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus: „Părinte, sunt tare luptat de gânduri!”. Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind: „De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului!”.

Pagini