Îndată după lecția Samarinencii (Ioan 4, 5-42) suntem chemați să ne întoarcem, prin programul lecturii Evangheliei, în așteptarea Praznicului Înălțării Domnului, în Ierusalim. Momentul povestit de Evanghelistul Ioan vine îndată așezat în textul Evangheliei, când Iisus Hristos după un dialog care obligă la concluzia din Duminica aceasta, concluzie aleasă ca titlu al tâlcuirii ce vi-o propun: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9,1-41). În capitolul anterior este surprinsă o dispută între Mântuitorul și iudei. Aceasta se încheie cu aceste cuvinte: „Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit și a ieșit din templu și, trecând prin mijlocul lor, S-a dus” (Ioan 8, 57-59). E gestul cel mai firesc al prigonitului și neînțelesului nostru Mântuitor. Nu e un conflictual cu orice preț. Ba îndrăznesc a scrie că  nu e conflictual cu niciun preț. După o astfel de discuție, Hristos părăsește templul, epuizat parcă de orbirea prin ură a inteligenței unor oameni altfel religioși, revenind între omenii obișnuiți cu așteptarea. 

De astă dată avem de-a face cu un orb din naștere. Adică, precum era Părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, nevăzător. Mai sunt amintite vindecări ale câte unui om cu boli grele, dar acesta este unul dintre cei scoși cu totul, prin minune, înapoi la viață. Putem bănui prin ce trecea privind în jur la nevăzătorii de astăzi. Cum suferă, rabdă și acceptă viața. Școală grea. Când Domnul se apropie de cel orb – și nu orbit, să reținem nuanța așadar - ucenicii spun cu voce tare ceea ce-i nelămurea pe cei din jur. De câte ori o fi auzit sărmanul acela cuvintele: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2). Întrebarea era obișnuită atunci. Chiar dacă jignește oarecum pe omul supus interogării, era firească. Din nefericire și noi, cu toată forța Învierii lui Hristos la îndemâna cunoașterii, rămânem blocați în același model care leagă boala numai de păcat. Ca și cum Botezul nu ar fi parte integrantă a ontologicului nostru fracturat. Ca și cum nu am crede în Cel care răspunde atât de minunat: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Apoi ne lasă una dintre cele mai frumoase definiri ale Iubirii: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină lumii sunt” (Ioan 9, 4-5). Este una dintre cele mai încurajatoare rostiri ale Domnului. Așează boala dincolo de voia lui Dumnezeu, iar sănătatea în aria lucrării și puterii Sale care vindecă, luminează, iartă. Deseori am auzit părinții unor tineri infatuați și distruși prin comportament arogant cum se bucură că aceștia nu sunt bolnavi și o fac în gura mare, mai cu seamă când trec pe lângă ei tineri care se confruntă cu neputința lor. Cu o demnitate pe care amărâții de „sănătoși” nu o vor avea niciodată sau o vor avea numai dacă voia lui Dumnezeu le-o va activa prin vreo suferință, nu fizică neapărat. 

Domnul nu stă pe gânduri. Scuipă jos. Face tină. Unge cu tină ochii celui orb, apoi îl trimite să se spele în apa scăldătoarei Siloamului, care se tâlcuiește trimis. Gesturile descrise atât de dinamic de Ioan ne arată că Domnul caută să răspundă prin faptă la o întrebare care era firească unei gândiri ce credea că spălarea în apă aduce curăție, iar jertfa- fie ea cât de mică- aduce iertare de păcate. Folosirea scuipatului ce face tină depășește metafora ori simbolul. În fond este vorba de un noroi făcut cu scuipat. Cei care nu cred că Iisus este Hristosul, Mesia, se vor fi supărat și din simplitatea materiei curățitoare. Spălarea rituală presupunea spălarea repetată în apă curgătoare ori într-o baie fundamental sfințită de rugăciunile celor care trăiau în preajma apei. Hristos vindecă prin tină și apoi trimite pe orbul vindecat să se spele la Siloam, fântână cu istoricul ei special. E fântâna de la care începea, la vremea lui David, Ierusalimul. E fântâna Libertății neamului lui Israel, condus de Ezechia împotriva regelui Senaherib al Asiriei ce mărșăluia spre Ierusalim convins că îl va supune. În timp, Siloamul, descoperit abia în anii din urmă, avea să fie principalul bazin de apă pentru curățirea rituală, pentru cei care urcau spre Templu. Spălându-se pe ochi de tină în apa rezistenței și a libertății, omul vede. Natura lui de orb este suspendată de minunea lui Dumnezeu. E pus în libertatea Duhului. Scos din robia cotropitorului fericirii noastre. Cu vederea pare că îi revine și vocea. 

A revenit între vecini văzând, spre uimirea și spre îndoiala lor. Probabil că revenirea vederii lui le luase lor din vedere. Cum nu recunoșteau pe vecin? Păreau mai fericiți cu el nevăzător. Mai satisfăcuți cu suferința lui decât cu vindecarea lui, pe care omul o mărturisește ca fiind de la „omul acela care se cheamă Iisus” (Ioan 9, 11). Slăbănogul nu privea lumea de rușine și-i vindecă și rușinea aceasta. Orbul nu vede din naștere și Domnul ni-l oferă ca icoană a „nașterii din nou”, despre care Hristos mărturisise lui Nicodim, ucenicul său de taină (Ioan 3, 4-7). Un om atins de Creator, pecetluit de puterea Celui ce făcuse cerul și pământul. Omul e curajos, dar întrebat unde-i este Vindecătorul, chiar nu știe. Nu știe pentru că spre deosebire de vindecările de orbire imediate, de data aceasta el nu putu privi în ochi pe Acela? Nu pare așa. Un verset ulterior, asupra căruia vom reveni, ne face dovada.  

Este dus la farisei. Pentru că era sâmbătă și părea că încălcase această zi. Deși nu se vindecase, ci fusese vindecat. E semn că lui Iisus i se întocmea deja „dosarul Patimilor”. Concluzia fariseilor este dureros de actuală: „Acest om - și se referau la Iisus - nu este de la Dumnezeu fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?” (Ioan 9,16).

Mereu îi văd pe farisei ca pe niște stricători de bucurie. Și din păcate și-au lăsat urmași până în comportamentele multora dintre noi. Și ca să-i strice omului fericirea de a vedea, i se arată în toată îngâmfarea lor. Fac anchetă. După principiul simplu: a vindeca este păcat, a ancheta vindecarea este virtute. Să nu vă închipuiți că sunt singurii. Priviți la judecarea Domnului. La modul cum corup cuvintele prin vorbe, vorbe, vorbe. Chiar stabilesc ca „prim target” al curățirii de Hristos a gândurilor celor din jur, eliminarea din sinagogă a celor care l-ar mărturisi pe Iisus ca Hristos. Sunt din nou împotriva evidenței. Și dacă părinții se tem să dea un răspuns complet- mărturisind doar că este fiul lor, vindecat, dar ei nu știu de către cine, precum și era - orbul le răspunde cu inteligența credinței: „Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu că fiind orb, acum văd” (Ioan 9, 25). Insistența lor de a afla cum a fost cu vindecarea, oferă orbului-văzător una dintre cele mai ironic-acide răspunsuri la presiunea vreunei autorități din toate timpurile: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți unde este, și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta ascultă” (Ioan 9, 30-31). Cu alte cuvinte le spune: nu le știți pe toate, precum vă credeți și nici cinstitori de Dumnezeu nu sunteți de vreme ce vă lipsește înțelegerea celor petrecute. 

Concluzia omului e corectă: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 32-33). Fariseii insistă pornind de la premisa greșită a unei lumi întregi: „În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară” (Ioan 9, 34). Soluție de autoritate fără autoritate. E vizibil că sunt iritați și depășiți. Și când Domnul îl află și i se arată omului, putem intui prețiozitatea duhovnicească a episodului acestuia. Nu recunoaște Omul ce-l vindecase, dar pare că recunoaște vocea. Întunericul în care ședea nu-l depărtase de nădejde, de ascultare vocii Celui Care îl și vindecase. Domnul îl află pe exclusul din sinagogă și-l întreabă direct: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, iar omul răspunde: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” (Ioan 9, 35-36). Răspunsul Mântuitorului ne luminează că omul vindecat zărise pe Cel Care îl vindecase, dar nu îl deconspirase în fața fariseilor. Căci Domnul spune: „L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este!” (Ioan 9, 37). Desigur că se poate referi la momentul acela- în care se uitau unul la altul- dar țin mult să cred că îl zărise pe Iisus înainte, dar ca orice om vindecat, știe să prețuiască pe Vindecător cu prețul excluderii din rândul celor care nu credeau nu numai în vindecarea Lui, ci și în faptul că fusese orb din naștere. 

E definiția schizofreniei sociale. Să refuzi realitatea pentru o lume în care tu te crezi stăpân peste tot și toate și în care oamenii trebuie să joace numai după regulile impuse printr-o lege a absurdului. Hristos atacă această lege. Iar omul i se închină: „Cred, Doamne!” (Ioan 9, 38). Dovedind că Toma, cel dintâi pomenit îndată după Înviere, este credincios!

Fariseii ascultă până la capăt rostirea Domnului: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). Se irită, dar nu înseamnă că nu văd, de aceea la spusa lor „oare noi suntem orbi?”. Domnul răspunde: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 41). 

Deșteptăciunea de sistem iese „șifonată”, din contactul cu inteligența mărturisitoare a omului ce ieșise din valea orbirii. Pe culmea întâlnirii cu Hristos vede și mărturisește. Tot ceea ce nu va reuși niciodată să împlinească niciun idolatru care crede că le știe pe toate și trăiește cu iritabilitate: întoarcerea fratelui sau a surorii lui la Dumnezeu. Avem aici o primă cheie de înțelegere a tainei vindecării orbului nativ: Hristos scoate din orbire pentru a ne ajuta să vedem mărturisirea Lui! Să o înțelegem. Iar a doua cheie este dată de prezența luminii pentru a vedea Lumina! Este limpede până astăzi că omul care urăște Lumina aceasta, îi lipsește vederea. Și vede dreptatea fără a se mai bucura de adevăr. Adevărul este că orice om poate fi vindecat de Hristos! Uneori împotriva a tot ce cred oamenii atotștiutori, sărmanii, care pierd din vedere că Dumnezeu-Omul S-a Întrupat pentru cei pierduți, nu pentru cei care cred că le știu pe toate. A vedea înseamnă nu doar „a ști”, ci și a înțelege! Duhul Sfânt este acela Care dăruiește înțelegerea. De aceea îl așteptăm și ne pregătim de Pogorârea Sa. Nu înainte de Praznicul Înălțării care deschide Cerul și ne luminează eroii!