Din rânduiala slujbei Înmormântării fac parte imnurile sau cele șase cântări numite „Binecuvântările morților” ce stau în legătură cu „Binecuvântările Învierii” din slujba Utreniei, având aceeași simbolistică de bucurie a nădejdii de înviere a sufletului celui adormit. Din textul acestora se poate desprinde învățătura prin care se descoperă celor prezenți calea care duce la bucuria veșnică, adică la mântuire, prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu semnalate în textul acestor cântări.

Calea pe care „ceata sfinților” a aflat-o, după cum ne arată prima binecuvântare a morților de la slujbă, ne rugăm și noi să o aflăm, dar acest lucru se poate face numai prin pocăință și smerenie: „eu sunt oaia cea pierdută”. Aici este evidențiată tema mesianică, umanitatea fiind rătăcită, are nevoie de Păstorul cel Bun care să o readucă pe drumul mântuirii.

Următoarea stihiră a morților arată că sfinții pentru credința în Fiul lui Dumnezeu au fost „junghiați ca niște miei” și pentru aceasta au fost mutați la „viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică”, la care și noi sperăm să ajungem. De aceea ne adresăm mucenicilor ca să se roage „Mielului lui Dumnezeu”, ca Acesta să „ne dăruiască nouă dezlegare datoriilor”, adică să ne ierte de păcate.

Mântuitorul descoperă apoi că cei care în viață „crucea ca jugul ați luat” vor fi pe deplin răsplătiți. „Veniți de luați darurile, pe care le-am gătit vouă, și cununile cerești”, încredințându-ne și pe noi, cei vii, că dacă vom lua și noi cruce, dăruită nouă de Mântuitorul, vom fi părtași la darurile cerești.

O mărturisire a stării de păcătoșenie în care se află omul, dar și dorința lui de mântuire, sunt descrise de imnografi în cea de-a patra binecuvântare de la slujba de înmormântare. Deși este „chipul slavei celei negrăite”, „poartă rănile păcatelor”, omul dorește să fie „iarăși cetățean al Raiului”.

În următoare binecuvântare, doar în câteva cuvinte, este surprinsă de imnografi, cu o sublimă măiestrie, întreaga teologie creștină. Aici se arată că omul este creat de Dumnezeu primind cinstea „chipului dumnezeiesc”, dar, deoarece „pentru călcarea poruncii” iarăși a fost întors în pământul din care a fost luat, omul se roagă ca să fie din nou împodobit „cu frumusețea cea dintâi”.

În continuare, cei prezenți la slujbă, se roagă ca Dumnezeu să-l odihnească pe cel adormit așezându-l „în Rai”, imnografii arătând cum este în Rai și anume că „cetele sfinților ca luminătorii strălucesc”.

„Slava” de la sfârșitul binecuvântărilor înmormântării reprezintă un imperativ adresat nouă că, dacă vrem să fim scoși din „focul cel de veci”, din iad, trebuie ca „pe o Dumnezeire în trei străluciri și cu dreaptă credință să o lăudăm”, dar nu oricum, ci strigând din adâncul sufletului, adică rugăciunea trebuie să fie sinceră, curată, rostită din toată credința noastră.

Binecuvântările înmormântării se încheie cu un îndemn laudativ la adresa Maicii Domnului, rostit de noi pentru că „neamul omenesc a aflat mântuirea” prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

(Pr. Mihail Adeodatus Ungureanu, Ritualul ortodox al înmormântării, pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 62-65)