În cei 14 ani de temniță grea, la Aiud, ați avut bucurii duhovnicești? De ce ați fost închis?

– A fost extraordinar. Am ieșit foarte folosiți. Temnița în sine e o mare nevoință.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani. A durat 90 de zile ancheta și a fost foarte nesuferită.

Și erau fel de fel de oameni, adunați din toată lumea. În sfârșit, lucrul ăsta îl știți, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temniță era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îți mai țineai sufletul. Dar știai că suferința aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ți sluțească ideile și sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!”, te costa viața.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel - că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram și preot și călugăr. Eram în haine de pușcăriaș, smerit, să zic așa, smerit cel puțin în formă, și mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existența noastră, suflarea noastră, inteligența, rațiunea, dovedesc aceasta”, am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Meșter. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a fãcut?”

Și am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumneavoastră de ce nu credeți?” Era o mare îndrãzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu”. „Ce în numele Crucii, domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia și a crezut că rușii o să-l lase”. Și îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeați?” Și m-a întrebat: „Care ți-e ultimul argument?” „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine”, i-am spus. Și a început să urle: „Luați-l! Luați-l!”

Ce personalități ați cunoscut?

– Vă mărturisesc drept, iertați-mă că vă spun: orice deținut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferințele lui, acolo! Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani și ani. Și era o mare personalitate. Acolo era o nivelare, nu se punea problema de excepții. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferințe foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe soția lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Și nu știa cum o cheamă. Acolo soțiile erau atât de divinizate și de poetizate... Dați-vă seama!... Sigur, orice ins era o personalitate.

Am cunoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat și cu Nae Ionescu, am stat și cu Nichifor Crainic, am stat și cu Gane. Și ne perindam. Bineînțeles că eram ținuți strâns, strașnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 97-99)