Teologie cu lingurița (III)
V-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.
Circulă un studiu semnat de un profesor universitar de Teologie, care conchide că „da! – trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”. Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat firea omenească, devenind și Fiul Omului. Suferințele Sale pe Cruce au fost reale, ca și moartea Sa. Dar asta nu înseamnă că, în mormânt, trupul Său ar fi cunoscut vreun fel de stricăciune. Iată ce spune o cântare din Sâmbăta Mare: „Prin moarte ai prefăcut omorârea, prin îngropare, stricăciunea; că nestricăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiască cuviință făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas în iad, care este lucru necuvenit”. Când Și-a dat duhul pe Cruce (Luca 23, 46), sufletul și trupul s-au separat dar, așa cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin și alții, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup. În sensul că și unul, și celălalt au rămas ale Aceluiași Ipostas, adică ale Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul.
E nevoie, în acest punct, a evoca o distincție fundamentală în hristologie între pătimire și stricăciune: „Cuvântul pătimire desemnează așa-numitele patimi nepăcătoase, adică foamea, setea, oboseala, semnele cuielor sau moartea, care este despărțirea sufletului de trup. Hristos le-a avut pe toate acestea, fiindcă a luat de bunăvoie trup curat și fără de pată, dar supus morții și pătimirii, cu intenția de a pătimi și de a muri pentru a pune capăt stăpânirii diavolului. (...) Cuvântul stricăciune înseamnă descompunerea trupului, adică întoarcerea sa la cele din care a fost făcut, după ce sufletul iese din el. (...) Trupul lui Hristos nu a fost atins de putrezire, adică nu a cunoscut stricăciunea, tocmai pentru că era unit cu dumnezeirea” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 209).
Mântuitorul a pătimit și a murit pe Cruce nu pentru că nu avea încotro, în virtutea vreunei necesități sau constrângeri a firii Sale omenești, ci pentru că a ales să pătimească astfel din dragoste pentru noi, voind a ne izbăvi din robia păcatului și a morții. Sfântul Chiril al Alexandriei „a făcut din deşertarea de Sine a Cuvântului, care consta în acceptarea voluntară de către Cuvântul a limitărilor Întrupării şi restrângerea puterii divine, punctul de plecare al tuturor deliberărilor sale despre Întrupare. Cuvântul Şi-a impropriat experienţe omeneşti prin transformarea lor dinăuntru: ceea ce era violent, involuntar, tragic, fără scop şi fatal pentru orice fiinţă omenească obişnuită a devenit voluntar, cu scop mântuitor şi de viaţă dătător în slujirea Cuvântului” (Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, Doxologia, Iaşi, 2013, p. 267).
Așadar, trupul lui Hristos nu a cunoscut, în cele trei zile cât a stat în mormânt, stricăciunea - adică nici o formă de descompunere nu a afectat trupul Lui. Dar cât a viețuit pe pământ, în cei 33 de ani, a cunoscut acest trup boala? Știm din Evanghelii că Iisus a flămânzit, a însetat, a obosit, a suferit. Toate acestea, cum s-a spus, sunt slăbiciuni ale firii omenești de după căderea protopărinților Adam și Eva. Fire pe care El a asumat-o integral. Dar se poate ca Iisus, ca Om, să se fi îmbolnăvit? Cel ce a vindecat atâția bolnavi, inclusiv de boli grave precum lepra, Cel ce a dat vedere orbului din naștere putea, El Însuși, să aibă vreo slăbiciune de acest gen? Evident, nu. Cu atât mai puțin putea fi transmițător de boli. Spre exemplu, v-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.
Trupul Domnului nu poate fi, așadar, sursă sau prilej de răspândire a ceva rău. Nici de la Sine (în privința aceasta există oarecare unanimitate), dar nici prin preluarea a ceva dăunător de la alții. După prima pescuire minunată vă aduceți aminte, desigur, de reacția unui Simon Petru copleșit de această prezență divină: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Cu adevărat, ca dânsul și noi gândim adesea. Cunosc persoane ce nu acceptau să intre în biserică spunând că ar spurca-o prin prezența lor, la câte păcate se știau că au săvârșit. Dar oare noi putem spurca pe Dumnezeu? Nu cumva „contactul” cu El este cel care ne curățește pe noi? Când spun asta, nu am în vedere, desigur, ideea că Euharistia ar putea fi vreun dezinfectant minune. Nici vorbă. Ci doar mut perspectiva din plan sanitar în plan soteriologic. Ceea ce este mântuitor și aduce „viață veșnică” poate fi, concomitent, și sursă de infecție, de îmbolnăvire? Desigur, asta nu înseamnă că cei ce sunt credincioși nu pot fi și vulnerabili în fața bolii. Ci doar că această boală nu poate fi transmisă de sau prin cele sfinte.
Dar iată că iar m-am întins la vorbă și nu am reușit să răspund la toate interogațiile rostite în prima parte a acestui text în serial. Promit să mă opresc data viitoare, când voi încerca să sintetizez ceea ce cred că este relevant pentru discuția noastră, cu mai mult accent pe aspectele practice ale problemei.
Citește și:
