Teologie cu lingurița (II)

Poate vi se pare că am insistat prea mult pe înțelegerea Tainei Euharistiei, riscând să transform „lingurița” de teologie în „polonic”. Dar, dacă nu înțelegem realitatea și centralitatea Jertfei lui Hristos în Biserică, indispensabilă pentru ca „trupurile noastre să fie mădularele lui Hristos” (cf. I Corinteni 6, 15), atunci nu-și au rost celelalte discuții. Sau ele se poartă pe piste false. Acesta este miezul credinței noastre – că avem Mântuitor și Mijlocitor pe Dumnezeu-Omul, Cel Care pentru noi S-a jertfit, pentru ca noi să putem (re)intra în comuniune cu El – contemporanul nostru!

În articolul precedent subliniam faptul că, în conștiința ortodoxă, Hristos Domnul este și „de-a dreapta Tatălui”, și în stare de Jertfă, pe altarul la care se slujește Sfânta Liturghie. Părintele Olimp N. Căciulă concluziona, în lucrarea despre care am vorbit data trecută, că „ființa jertfei de pe Cruce a Domnului constă în junghierea neprihănitului Său trup și în vărsarea preascumpului Său sânge”. Această jertfă „rezumă în sine toată mântuirea neamului omenesc, pentru că șterge păcatul strămoșesc care împiedica mereu pe oameni să se afle în comuniune reală cu Dumnezeu” („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016, p. 391). Se ridică aici o întrebare extrem de importantă: cum a dat Mântuitorul ucenicilor Săi din Trupul și din Sângele Său înainte de Răstignire, la Cina cea de Taină? Cum poți primi o jertfă înainte de a fi... jertfită? În acest punct al analizei sale, Părintele Căciulă evidențiază faptul că, „dacă în natura umană Domnul era supus timpului în așa fel încât, fiind la Cina cea de Taină, avea încă nevoie de timp ca să se găsească în starea de jertfă de pe Cruce, în natura Sa divină, ca Dumnezeu, înaintea Căruia timpul nu înseamnă nimic, avea din momentul Întrupării întipărite în Sine toate lucrurile cumplite pe care avea să le suporte mai târziu, ca și Jertfa Crucii” (p. 393-394). Este foarte important acest aspect pentru a întări ideea că, la Sfânta Liturghie, cu adevărat primim Trupul și Sângele Domnului, deși ea succede temporal Jertfei de pe Cruce, așa cum apostolii s-au împărtășit cu adevărat la Cina cea de Taină care a precedat Răstignirea. În gândirea teologică occidentală, pâinea și vinul euharistic sunt uneori considerate ceva simbolic, alteori ajung să fie adorate „în sine”. Euharistia nu trebuie nici redusă la aspectul său material (real, de altfel!), dar nici idolatrizată. Euharistia nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel ce Se oferă în Euharistie!

Jertfa Domnului este, așadar, o jertfă reală, permanentă, dar o „jertfă pasivă”. Ca ea să devină activă, adică lucrătoare în viața noastră, „e nevoie de contribuția noastră personală” (p. 395). Este nevoie ca jertfa noastră personală să fie una reală, prin rugăciune, postire, milostenie, lepădare de sine, binecuvântarea celor ce ne blestemă etc. Astfel, „mântuirea noastră nu este dobândită în chip necesar și magic, cum își închipuie mulți ci, din contră, e rezultatul, pe de o parte, al bunătății lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, al conlucrării personale a omului” (p. 395). Deci, participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine nu sunt o chestiune de modă religioasă, de ritual, nu vorbim despre ceva ce poate fi amânat, eventual sine die. „Pe Dumnezeu Îl ai în suflet” și acasă, și oriunde ai fi, într-adevăr, dar numai participarea la Jertfa euharistică îți deschide porțile Împărăției. A spune că poți amâna pentru un timp participarea la Sfânta Liturghie sau împărtășirea cu Sfintele Taine e totuna, teologic vorbind, cu a spune că mai poți amâna mântuirea și pocăința. Or, toată Evanghelia, toată teologia liturgică este plină de acest imperativ, de acest acum! Mântuirea nu este ceva ce se poate amâna de azi pe mâine sau pe poimâine. E vorba de viață și de moarte aici. Nu din sfera biologică, ci din sfera veșniciei!

Bine, vor zice unii, dar cum e cu multele momente în care, deși au posibilitatea, credincioșii nu participă la Liturghie sau asistă fără a se împărtăși? Mai mult, uneori ei sunt opriți de preoți de la împărtășanie chiar pe ani de zile. Sau, pe de altă parte, există pustnici care se împărtășesc și participă rar la Liturghie. Mai întâi, vizavi de prima obiecțiune. Dezinteresul unora (sau multora!) pentru Sfânta Liturghie sau indolența față de Euharistie, chiar și dacă ar fi generalizate, nu contrazic acest adevăr imuabil: nu putem trăi în Hristos decât dacă suntem în permanentă comuniune euharistică, iar nu „din an în Paști”.

Faptul că unii sunt opriți de la cuminecare nu înseamnă decât că li se acordă un timp de pocăință, de pregătire tocmai în vederea (re)apropierii de Sfintele Taine. Deci accentul nu cade pe interdicție, ci tocmai pe șansa acordată ca, printr-o lucrare duhovnicească și fapte vrednice de pocăință, credinciosul să poată fi reintegrat în comunitatea euharistică. „Împacă şi‑l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” – spune duhovnicul atunci când pune epitrahilul peste capul celui ce tocmai s-a spovedit și-i rostește rugăciunea de dezlegare. Și apropos de aceasta... Această punere a epitrahilului și a mâinilor preotului este izvor de har și de ușurare de păcate, de izbăvire de toată necurăția. Unde lucrează Dumnezeu, oare mai poate lucra vreun virus? Pot cei doi – Dumnezeu, Creatorul a toate, și o creatură precum microbul sau virusul –, să lucreze „cot la cot”, în același timp, în viața unui om? Personal, sunt uimit chiar și de faptul că am ajuns să ne punem astfel de „probleme”.

În ceea ce privește pustnicii care participă rar la Sfânta Liturghie... Aceștia sunt deja împărtășiți când ajung acolo și trăiesc în mod permanent realitatea unirii cu Sfintele Taine. E o măsură duhovnicească la care puțin ajung. Dar și unii ca aceștia au nevoie de Euharistie, mai ales înainte de a trece la cele veșnice (a se vedea cazul sfintelor Teodora de la Sihla și Maria Egipteanca, cea din urmă împărtășindu-se și la început, când a trecut Iordanul în pustie, la nici 24 de ore după ce părăsise păcatul în care stăruise vreme de 17 ani).

Poate vi se pare că am insistat prea mult pe înțelegerea Tainei Euharistiei, riscând să transform „lingurița” de teologie în „polonic”. Dar, dacă nu înțelegem realitatea și centralitatea Jertfei lui Hristos în Biserică, indispensabilă pentru ca „trupurile noastre să fie mădularele lui Hristos” (cf. I Corinteni 6, 15), atunci nu-și au rost celelalte discuții. Sau ele se poartă pe piste false. Acesta este miezul credinței noastre – că avem Mântuitor și Mijlocitor pe Dumnezeu-Omul, Cel Care pentru noi S-a jertfit, pentru ca noi să putem (re)intra în comuniune cu El – contemporanul nostru! De această conștiință a prezenței reale a lui Dumnezeu în Biserică, Cel Care lucrează cu harul Său în multe feluri, dar mai ales prin Sfintele Taine, depinde și atitudinea noastră față de orice dezbatere teologică sau vizavi de orice ingerință a vreunei autorități lumești. Voi continua, pe cât va fi cu putință, în rubricile viitoare, să abordez și celelalte probleme presante, amintite în debutul textului de săptămâna trecută.

De la același autor

Ultimele din categorie