„La Spovedanie tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat!...”. Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie. Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia, lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, iar cel mai bun prilej este Spovedania.

 „Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80 la sută dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime Taine; Taină nu înseamnă nimic ascuns, Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia, lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, iar cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat!...”. Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei..., greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la Judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul „prieten al Mirelui” – Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne, deci, ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă judecata aceasta personală pe care și-o face să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei trebuie privit ca atare.

„Spovedania  declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne propunem noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului, mai presus decât bucuria Raiului, mai presus decât toată Împărăția Cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun în afara unei relații cu Dumnezeu; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El nici un rol? Dă-i un rol! Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi pe Dumnezeu așa cum este, cum Se și prezintă, ca Acela care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

„Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic, Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine? De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie, pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie. (va urma)

De la același autor

Ultimele din categorie