„După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9)

„Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează când Însuși Dumnezeu Se face cunoscut omului” (G. Mantzaridis, Viața duhovnicească ortodoxă, p. 30, Tesalonic, 1986)

Omul dintotdeauna, de la începutul istoriei sale caută să găsească comoara duhovnicească și încearcă să umple golul pe care l-a creat în sufletul lui pierderea Raiului. Îi lipsește suflarea de viață a lui Dumnezeu, harul Preasfântului Duh pe care l-a primit de la Dumnezeu la creația lui și pe care l-a pierdut odată cu căderea celor întâi zidiți. Această căutare a comuniunii pierdute cu Dumnezeu este ceea ce l-a condus pe om la creația diferitelor religii. Unele dintre aceste religii nu reușesc să depășească lumea materială, făpturile și slujesc făpturii în locul Făcătorului, sunt adică idololatre. Altele reușesc să-L conceapă pe Dumnezeu ca existență duhovnicească, transcendentală și neapropiată, rămânând însă departe de adevărata cunoaștere a Lui și fără ca vreodată să poată găsi în realitate un contact personal cu El. Și altele se mișcă în diferite zone intermediare cu variate forme de expresie.

Dar omul este plăsmuit ca chip al lui Dumnezeu, este persoană și numai într-o relație – comuniune personală cu Plăsmuitorul lui poate să fie satisfăcut. Acest lucru nu era cu putință să fie dobândit numai prin strădania omenească. De aceea Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a venit El însuși la făptura Sa și S-a făcut om desăvârșit. Dumnezeu desăvârșit a devenit Dumnezeu-Om. Și rămâne Dumnezeu neapropiat, nevăzut și necuprins și în același timp apropiat, dându-ne posibilitatea să Îl cunoaștem și să venim în comuniune personală cu El. Aceasta este o taină care depășește mintea noastră și, în același timp, este o realitate pe care o simțim în toată existența noastră. Și simțim că ne odihnește cu adevărat și ne împlinește așteptările omenești și căutările de veacuri. Aceasta este Taina Bisericii, Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, locul adevăratei, realei, autenticei vrednicii a omului.

Biserica nu este o religie alături de altele, fie și una mai bună decât altele, ba încă nu este o strădanie omenească, nu este rezultatul unei inițiative omenești, este ceva cu totul diferit, unic în istoria omenească. Este descoperirea lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu Însuși. Este spațiul unde se înfăptuiește unirea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, unde se dă răspunsul pozitiv invitației lui Dumnezeu pentru mântuire. Astfel, în timp ce toate celelalte religii au ca trăsătură caracteristică comună faptul că sunt încercări omenești de a-L ajunge pe Dumnezeu, Biserica este pogorârea și înomenirea lui Dumnezeu, ca să-l facă pe om dumnezeu prin harul Lui. De aceea Biserica ortodoxă nu înfruntă religiile și ereziile cu intoleranță și fanatism, ci cu arma adevărului, cu durere și cu dragoste pentru mântuirea omului.

Puterea Bisericii ortodoxe nu este putere și tărie lumească, ci puterea Adevărului. Astfel în Constantinopol astăzi de pildă, sunt veacuri după cucerirea de către o altă cultură și o altă religie, dar cele mai importante monumente rămân Sfânta Biserică a Sfintei Sofia și Sfânta Mănăstire din Chora cu minunatele ei mozaicuri. Fiindcă acestea nu sunt simple creații artistice, ci creații ale Bisericii care cuprind întregul adevăr al Bisericii și viața ei mântuitoare. Ele se oferă neîncetat spre odihnă fiecărui adevărat căutător și arată fără cuvinte și îndeajuns pe adevăratul biruitor.

În societatea noastră de astăzi multinațională, cu cultura apuseană individualistă, egoistă și tehnocrată și printre feluritele religii și erezii, Biserica Ortodoxă, omenește slabă și neputincioasă, rămâne Calea, Adevărul și Viața pentru fiecare om care vrea să fie onest cu el însuși și care însetează după Adevăr.

„Căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta Răstignit... iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)