În vremea aceea era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei. Şi Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi a şters picioarele Lui cu părul capului ei, iar  Lazăr cel bolnav era fratele lor. Deci surorile au trimis la Iisus să-I spună: Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav. Dar Iisus, auzind, a zis: această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se slăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Dar după ce a aflat că este bolnav, atunci a mai zăbovit două zile în locul unde se găsea. După aceea a zis ucenicilor: să mergem iarăşi în Iudeea. Ucenicii I-au răspuns: Învăţătorule, acum Te căutau iudeii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo? Răspuns-a Iisus: au nu sunt douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi. Dacă însă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu mai este cu el. După ce a zis acestea, le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; dar Mă duc ca să-l deştept. Deci ucenicii Săi I-au zis: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iisus vorbise despre moartea lui Lazăr, iar lor li se părea că vorbeşte despre adormirea somnului. Atunci Iisus le-a spus deschis: Lazăr a murit. Şi pentru voi, ca să credeţi, Mă bucur că n-am fost acolo; dar să mergem la el. Deci Toma, care se numeşte Geamănul, a zis celorlalţi ucenici: să mergem şi noi şi să murim cu el. Dar când a venit, Iisus a aflat că Lazăr este îngropat de patru zile. Şi cum Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii, mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da Ţie. Zis-a ei Iisus: fratele tău va învia. Marta i-a răspuns: ştiu că va învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Iisus: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine va trăi, chiar dacă va muri; şi oricine trăieşte şi crede în Mine în veci nu va muri; crezi tu aceasta? Da, Doamne, a răspuns Marta, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume. După ce a spus aceasta, s-a dus şi a chemat în taină pe Maria, sora ei, zicându-i: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Maria, cum a auzit, s-a sculat repede şi a venit la Dânsul. Iar Iisus nu sosise încă în sat, ci era în locul unde îl întâmpinase Marta. Iudeii care erau cu ea în casă şi îi spuneau vorbe de mângâiere, văzând pe Maria că s-a sculat repede şi a ieşit, au mers după ea socotind că se duce la mormânt, ca să plângă acolo. Deci Maria, când a ajuns unde era Iisus şi L-a văzut, a căzut la picioarele Lui şi I-a zis: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Iar Iisus, când a văzut-o plângând pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi s-a tulburat în Sine; apoi a întrebat: unde l-aţi pus? I-au răspuns: Doamne, vino şi vezi. Şi Iisus a lăcrimat. Iar iudeii ziceau: iată cât de mult îl iubea! Însă unii dintre ei ziceau: nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă şi pe Lazăr să nu moară? Deci Iisus, iarăşi suspinând în Sine, a mers la mormânt, care era o peşteră şi o piatră era pusă în faţa ei. Ridicaţi piatra, le-a poruncit Iisus. Însă Marta, sora mortului, a zis către Dânsul: Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile. Iisus i-a zis: nu ţi-am spus, oare, că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat la o parte piatra din locul unde era pus mortul, iar Iisus şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că pururea Mă asculţi, dar am grăit pentru poporul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză. Şi faţa lui era acoperită cu o mahramă. Iisus le-a zis: dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi au văzut cele ce a făcut Iisus au crezut într-însul. (Ioan 11, 1-45)

Nenumărate sunt minunile pe care le-a săvârșit Domnul Iisus, vindecând tot felul de bolnavi, demonizați, mergând pe mare, potolind furtuna, înmulțind pâinile. Învierile din morți sunt o raritate, însă nu reprezintă ele însele o noutate absolută. În Vechiul Testament, profeții Ilie (3 Regi 17,22) și Elisei (4 Regi 4, 35) au înviat la rândul lor copii morți, ceea ce și Domnul a făcut cu fiica lui Iair (Marcu 5, 41-42) și cu fiul văduvei din Nain (Luca 7, 14-15). Toate acestea se întâmplă cu persoane tinere și care muriseră de curând, fapt ce s-ar fi putut interpreta drept treziri din morți aparente. Însă, în cazul celor întâmplate cu prietenul Său, Lazăr, chemat la viață din mormânt, lucrurile stau cu totul altfel. Speranțele pe care adesea le au cei care sunt proaspăt văduviți de cel drag, anume că ceea ce trăiesc nu e adevărat, se risipesc cu siguranță după patru zile. Nu fără motiv, în tradiția creștină înmormântarea are loc a treia zi de la trecerea la cele veșnice. Tocmai de aceea, minunea învierii lui Lazăr a lăsat o impresie profundă, în momentul întâmplării ei, în rândul iudeilor din Betania și din Ierusalim, făcându-i pe mulți să creadă că Domnul este Mesia Cel așteptat și să-L întâmpine ca atare la intrarea în sfânta cetate.

Evenimentul este relatat numai de către Ioan, care a fost martor nu doar al învierii înseși, ci și al celor întâmplate înainte de ea, anume venirea veștii că Lazăr e bolnav, hotărârea Domnului de a-și întârzia venirea, discuțiile lui Iisus cu ucenicii Săi și apoi, la sosirea în Betania, cu Marta și cu Maria. Același evanghelist mai povestește în capitolul 12, care nu mai face parte din pericopa citită în această sâmbătă, ci din următoarea zi – Duminica Floriilor – și despre impactul acestei învieri asupra mai marilor templului care, aflând despre ea, și-au întărit hotărârea de a-L omorî pe Domnul.

Fiica lui Iair a fost înviată la cererea grăbită a tatălui său, iar fiul văduvei din Nain, la vederea tristului cortegiu al morții care s-a întâlnit în poarta cetății cu alaiul Domnului. În cazul lui Lazăr, Iisus primise vestea bolii prietenului său și cererea celor două surori, Marta și Maria, de a Se grăbi să le vină în ajutor. Dar aici El nu S-a mai grăbit să le împlinească cererea disperată, ba dimpotrivă, a mai zăbovit, spunând: „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se slăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea” – cuvinte care pentru noi, cititorii de azi, sunt evidente. Nu însă și pentru cei ce se aflau atunci în preajma Lui. Ucenicii s-au bucurat că mai întârzie, fiindcă știau de repetatele vestiri ale Învățătorului lor că la Ierusalim va fi prins de mai marii templului și dat spre ucidere. Iar după ce, a treia zi, au pornit la drum, ei nu-L credeau pe Domnul când Acesta le spunea de moartea lui Lazăr. S-ar fi așteptat ca Iisus să folosească un limbaj figurat cu privire la moartea prietenului care, de fapt, doar ar fi dormit, fiind în convalescența de după boală. Apostolul Toma spunea despre Lazăr: „să mergem şi noi şi să murim cu el”, insinuând o moarte spirituală, urmată de o trezire poate din moartea necredinței, dar nicicum o înviere în înțelesul cel mai propriu.

Ajungând în Betania, un fel de periferie a Ierusalimului, Iisus a fost întâmpinat pe rând de Marta și Maria, amândouă reproșându-i întârzierea cu exact aceleași cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Chiar și în ochii lor, Iisus devenise un fel de vraci ori făcător de minuni care de această dată a ratat, și încă grav, tocmai cu propriul prieten. Marta, totuși, se consolează că Dumnezeu Îi dă lui Iisus tot ce cere, dar nu s-ar gândi că învierea e posibilă. Când El îi spune că asta se va întâmpla, ea își arată resemnată credința în învierea tuturor, la sfârșitul lumii. Chiar și când Domnul îi repetă că El însuși este Învierea, iar ea pare să creadă, spunând despre El că e Hristos, lucrurile nu stau întocmai. Aceasta, fiindcă la ușa mormântului, când Iisus cere să se ridice piatra, ea crede totuși mai mult în moarte decât în viață: se gândește la mirosul putreziciunii și nu la posibilitatea ridicării fratelui ei din morți.

Avem, în general, o idee formată despre Marta și Maria din altă pericopă evanghelică (Luca 10, 38-42), anume că Maria e cea credincioasă, care lasă toate treburile pentru Domnul, în timp ce Marta este femeia muncitoare, dar care are nevoie de un strop de credință în plus. Dar în Evanghelia acestei sâmbete de sărbătoare, lucrurile stau altfel. Maria, venită și ea cu același reproș ca și Marta, îl face pe Domnul să suspine cu duhul, un suspin pentru necredința oamenilor, care rămân împietriți în viziunea lor, indiferent dacă au fost martori la minuni, la cuvântări și explicații ale Sale. Iisus nu mai are un dialog cu Maria pe aceeași temă, însă oftatul Său dă multe de înțeles. În preajma mormântului, auzind reproșurile altora din preajmă: „nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă şi pe Lazăr să nu moară?” suspină iarăși, fără a mai adăuga ceva. Acolo, prin chemarea lui Lazăr din mormânt, El demonstrează ceea ce Marta spusese aproape în necunoștință de cauză, anume că Tatăl ceresc Îi dă lui Iisus tot ceea ce cere, însă nu pentru slava omenească, ci pentru cea dumnezeiască.

Învierea cuiva din morți după patru zile e un miracol nemaiauzit, iar prin el Domnul Se descoperă oamenilor ca unul Care are putere asupra vieții și morții. Unii, în fața acestei evidențe, cred în Domnul și, curând, Îl întâmpină cu crengi de palmier, cântece de bucurie și exclamația „Osana!” la intrarea în Ierusalim. Alții se înverșunează și Îi doresc moartea mai mult decât oricând. S-ar putea spune că această înviere este un fel de profeție a Învierii celei mari, întâmplate cu opt zile mai târziu. Iar efectul Învierii Domnului are același efect asupra noastră, doar că de data aceasta nu mai e vorba despre credința și necredința câtorva oameni din jurul unei cetăți, fie ea și a Ierusalimului, ci despre cea a întregii lumi. Credința în Învierea Domnului este definitorie pentru creștini care, în lipsa ei, și-ar vedea viața cu totul inutilă, fiindcă se sfârșește și după ea nu mai e nimic. În acest sens, Apostolul Pavel scrie: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit” (1 Corinteni 15, 17-18). Tot el mai notează, în versetul 26 al aceluiași paragraf că „vrăjmașul din urmă care va fi nimicit este moartea”. Însă singurul care are putere asupra morții este Dumnezeu, iar Hristos este Dumnezeu. În schimb, cei care nu cred în Învierea Domnului, ci se rezumă a-L aprecia pe Iisus ca un mare învățător, moralist, poate filozof, se văduvesc de însuși sensul vieții. Dacă totul se termină cu moartea, Dumnezeu ori nu e atotputernic, ori pur și simplu nu există. Și, ca să continuăm cu un citat al marelui Dostoievski, „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi”. Dar noi credem în Înviere – într-un mod tainic și dincolo de argumente raționale, fiindcă aceasta este proprietatea credinței: supra-raționalitatea – și o arătăm de fiecare dată când cu mic, cu mare, credincioși practicanți sau mai rar duși la biserică, așteptăm noaptea Învierii și cântăm, cu lumânări aprinse, „Hristos a înviat!”.