Printre aceste văduve pe care Stareţul le-a tuns în mona­hism a fost şi un suflet sfânt, cuvioasa monahie Eupraxia. Încă de când se afla în lume, în Tesalonic, iar Stareţul Iosif cu părintele Arsenie în Drama, ea a spus cunoscutelor ei:

- Am văzut un Stareţ... Acesta mă va face călugăriţă.

- Ce tot spui acolo?, i-au răspuns prietenele ei. Crezi în vise?

- Nu ştiu, aşa am văzut.

Şi într-adevăr, când Stareţul a ajuns la Tesalonic, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, s-au întâlnit şi în cele din urmă a tuns-o monahie cu numele de Eupraxia. Fiindcă era din Pont, din Trapezunda, nu ştia bine greaca şi în loc să spună Eupraxia, spunea Apraxia („Apraxia” înseamnă „nelucrare”).

- Cum te numeşti, maică?, o întrebau după tundere.

- Apraxia!, răspundea ea.

Când a devenit monahie, chiar şi Psaltirea o citea în turcă. Când citea din Ceaslov sau din alte cărţi bisericeşti, nu înţelegea şi de aceea plângea mereu şi-L ruga pe Dumnezeu s-o lumineze ca să înţeleagă ceea ce citeşte. Într-o noapte, după ce a vărsat râuri de lacrimi, l-a văzut în vis pe Sfântul Ioan Teologul, care i-a dat ceva să bea cu o linguriţă. Când s-a trezit, a simţit că putea să citească orice şi să înţeleagă desăvârşit. A luat îndată Ceaslovul şi cărţile Bisericii, şi a văzut că poate să citească şi să înţeleagă totul! Stareţa Eupraxia era foarte nevoitoare, dar cea mai mare virtute a ei era credinţa desăvârşită în Stareţ. Tot ce-i spunea Stareţul, primea ca pe o descoperire de la Dumnezeu. Adeseori se petrecea şi situaţii de acest fel:

Înainte de a-şi începe privegherea mergea la Stareţ şi-i spunea:

- Gheronda, spune-mi că voi avea rugăciune.

- Bine. Vei avea rugăciune.

- Nu aşa, Gheronda. Nu ai spus-o cu toată inima ta. Spune, spune, spune!

- Hai, du-te, o să ai belşug de rugăciune.

- Ei, aşa da! îţi mulţumesc, Gheronda.

Şi cum pecetluieşte Dumnezeu gura Stareţului! Căci într-adevăr, de îndată ce îi spunea astfel, belşug de Har venea.

O astfel de credinţă avea buna Eupraxia în Stareţul ei, încât spunea:

- Gheronda, o să te iau de-a dreapta mea... Să te am mereu de-a dreapta mea şi atunci nu mă mai tem de nimic. Şi la Ierusalim merg pe jos!

Şi fiindcă avea o astfel de evlavie faţă de Stareţul ei, a sporit mult în rugăciune. Se ruga multe ore cu Rugăciunea inimii şi astfel a ajuns la o mare nepătimire şi la o înaltă stare duhovnicească. Uneori, când Stareţul intra în chilia ei, trebuia să o scuture ca să-şi vină întru sine. Adică se afla într-un stadiu premergător contem­plaţiei. Cu siguranţă că adesea a avut şi stări de extaz. Era o monahie sfinţită şi mereu binevoitoare, ce răspândea mireasma virtuţilor.

Stareţul a spus că monahia Eupraxia avea atâta Har de la Dumnezeu, încât atunci când se afla la mănăstire a scos şi un diavol dintr-un copil.

Odată, a venit un copil în biserica mănăstirii în timpul Sfintei Liturghii. Când slujba s-a terminat, copilul s-a apropiat de preot cerându-i să-i citească o rugăciune şi să-l însemneze cu semnul crucii, pentru că avea demon.

Atunci preotul i-a spus copilului:

- Copilul meu, mergi la acea monahie să te însemneze cu semnul crucii. Aceea are puterea să te facă bine.

Copilul a făcut ascultare, a mers la ea şi a rugat-o:

- Măicuţă, însemnează-mă cu semnul crucii!

- Copilul meu, i-a răspuns ea, să mergi la preot; el are Harul şi puterea. Eu sunt o simplă monahie.

- Dar el m-a trimis la tine ca să mă însemnezi cu semnul crucii. însemnează-mă, te rog, măicuţă! E ceva atât de greu?

Buna Eupraxia s-a văzut pusă într-o situaţie dificilă, dar ce putea să facă la insistenţa copilului? L-a însemnat cu semnul crucii şi îndată demonul a ieşit, iar copilul s-a vindecat cu desăvârşire.

Monahia Fevronia, deoarece era tânără şi lucra din greu, simţea nevoia să mănânce puţin mai mult. Dar Eupraxia, care a fost egumenă după adormirea Teodorei, era de neînduplecat în această privinţă. Ea însăşi fiind din Pont, şi pe deasupra şi o mare nevoitoare, o ocăra mereu:

- Nu mai mânca mult!

Atunci aceea îşi pleca capul şi roşea de ruşine.

La un moment dat Stareţul i-a spus:

- Eupraxia, las-o să mănânce, căci e flămândă!

- A, nu... Asta-i lăcomia pântecelui...!

- Tu nu vorbi!, i-a tăiat-o scurt Stareţul.

- Ba nu, asta e lacomă cu pântecele...

Şi când se ridica de la masă, îi mai zicea vreo două. La început era cam limbută, dar Stareţul Iosif rămânea neînduplecat. Odată i-a spus:

- Ia aminte bine! Dacă mai scoţi şi de data asta vreo vorbă la masă, aşa cum este mâncarea în farfurie, o s-o arunc pe geam!

De îndată ce s-au aşezat la masă, Stareţul i-a spus:

- Eupraxia, ia aminte!

Stareţa Eupraxia a „înţeles mesajul" şi a tăcut pentru un timp. În cele din urmă nu a mai reuşit să-şi ţină gura şi a strigat:

- Fevronia, să nu mănânci mult!

Atunci Stareţul a luat farfuria cu mâncare, aşa cum era, şi a aruncat-o pe geam.

- Hai, acum să vă duceţi s-o adunaţi şi s-o mâncaţi cu pământ, ca să vă învăţaţi minte altădată!

Însă fiindcă primea cu smerenie toată această purtare aspră a Stareţului, nu numai că s-a îndreptat, dar s-a şi sfinţit. Până şi hainele ei răspândeau mireasmă. Odată centura ei s-a rupt, iar când părintele Arsenie a vrut să i-o coasă, a simţit bună-mireasmă. Atât de nevoitoare era!

Părintele Efrem Katunakiotul a cunoscut din experienţă Harul pe care îl aveau aceste Stareţe. Odată a povestit următoarele întâmplări despre maica Eupraxia:

„Odată îl aşteptam pe Stareţ să vină de afară. Ieşise din Sfântul Munte în Săptămâna Luminată. Stareţul Iosif a spus monahiilor:

- Am găsit un preot bun (vorbea despre mine).

Stareţa Eupraxia s-a înţeles cu celelalte monahii şi mi-au împletit o căciulită. Când Stareţul a venit, nu a urcat la coliba sa, ci s-a dus la salină. Astfel, am coborât cu toţii jos. Atunci când a coborât din barcă pe ţărm, m-am apropiat de el.

- Să porţi această căciulită!, mi-a spus el.

De îndată ce am pus-o pe cap, am primit Har şi multă putere de rugăciune. M-am aprins de rugăciune şi de iubire dumnezeiască.

- Ce fes este acesta, Gheronda?, am întrebat uimit.

- Dacă ai şti, îmi spuse Stareţul, ce rugăciuni a făcut stareţa când l-a împletit!” („Stareţul Efrem Katunakiotul”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 224).

Aceste suflete sfinte şi-au petrecut toată viaţa lor în multă asceză şi rugăciune. Erau adevărate diamante. Ultima din cele cinci monahii care au murit a fost Eupraxia. Ea a trăit în jur de o sută de ani.

Se afla la Tesalonic atunci când i-a venit ceasul sfârşitului ei. În acele clipe i-a văzut pe demonii care veniseră ca să o ia. Ea s-a întors spre stânga şi spunea: „Ghit, ghit!", adică „pleacă!" în limba turcă; alunga demonii cu ochii deschişi şi fiind încă conştientă. Apoi s-a întors spre dreapta şi, văzându-i pe îngeri, le spunea: „Ghel, ghel!", adică „Veniţi, veniţi!". Şi astfel a adormit ultima ucenică a cuviosului Stareţ Iosif.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 101-105)